Între casă și sânge: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu pot să cred că-mi ceri asta, mamă! am izbucnit, cu telefonul strâns în palmă, simțind cum îmi tremură vocea. Era o seară obișnuită de aprilie, iar liniștea apartamentului meu din București fusese spulberată de acea cerere neașteptată. Mama, cu vocea ei caldă dar hotărâtă, mi-a spus: — Te rog, Ilinca, gândește-te la Radu. E greu pentru el acum, cu divorțul și tot ce s-a întâmplat. Are nevoie de un nou început.

Am rămas fără cuvinte. M-am uitat în jur la lucrurile mele — rafturile pline de cărți, tablourile pictate de mine, canapeaua pe care adormeam adesea după zile lungi la birou. Era casa mea, refugiul meu după ani de muncă și sacrificii. Dar pentru mama, părea doar o soluție la problemele fratelui meu mai mic.

Radu fusese mereu copilul-problemă al familiei. Tata îl proteja mereu, iar eu eram cea responsabilă, cea care trebuia să înțeleagă și să cedeze. Îmi amintesc cum, în copilărie, el strica jucăriile și eu le reparam. Acum, la 33 de ani, încă eram pusă să repar ce stricase el.

— Ilinca, nu e vorba doar despre apartament. E vorba despre familie. Dacă nu-l ajuți acum, cine o va face? a continuat mama, iar eu am simțit cum mă apasă vinovăția.

Am închis ochii și am inspirat adânc. În minte mi-au venit toate momentele în care am pus familia pe primul loc: când am renunțat la bursa din Cluj ca să rămân aproape de ei după ce tata s-a îmbolnăvit; când am lucrat două joburi ca să pot plăti ratele acestui apartament. Și acum trebuia să-l dau pur și simplu?

— Mamă, tu mă asculți? Nu e corect! De ce trebuie mereu să fiu eu cea care cedează? De ce Radu nu poate să se descurce singur?

A urmat o tăcere grea. Apoi vocea ei, stinsă: — Pentru că tu ești mai puternică decât el.

M-am prăbușit pe canapea și am început să plâng. Nu voiam să fiu puternică. Voiam doar să fiu fericită.

A doua zi, Radu m-a sunat. — Ilinca, știu că e greu pentru tine… Dar dacă ai putea măcar să mă lași să stau aici câteva luni până mă pun pe picioare… Promit că nu-ți fac probleme.

Vocea lui era rugătoare, dar simțeam în ea și un soi de așteptare — ca și cum era firesc să-i cedez locul meu. — Radu, nu pot să cred că ai acceptat ca mama să-mi ceară asta! Nu vezi că mereu tu primești totul de-a gata?

— Nu e adevărat! a ridicat tonul el. Tu ai avut mereu note bune, ai avut prieteni, ai avut succes! Eu… eu am încercat mereu să nu vă dezamăgesc.

M-am ridicat brusc și am început să mă plimb prin cameră. — Nu e vorba despre note sau succes! E vorba despre dreptate! Am muncit pentru apartamentul ăsta! Tu ai făcut alegeri proaste și acum vrei ca eu să plătesc pentru ele?

A tăcut. Apoi a închis.

În zilele următoare, mama m-a sunat zilnic. Tata nu spunea nimic, dar știam că e de partea lui Radu — mereu a fost. Prietenii mei îmi spuneau să nu cedez: „E viața ta! Nu poți trăi mereu pentru alții!” Dar vinovăția mă rodea. Cum puteam să-mi las fratele pe drumuri?

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama la telefon, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă nu cumva toată viața mea a fost construită pe compromisuri făcute pentru ceilalți. Dacă nu cumva nici nu știam cine sunt cu adevărat fără povara responsabilităților.

A doua zi am mers la părinți acasă. Mama m-a întâmpinat cu ochii roșii de plâns. — Ilinca, te rog… Nu vreau să ne certăm.

— Nici eu nu vreau, mamă. Dar nu pot să renunț la tot ce am construit doar pentru că Radu are nevoie din nou de ajutor.

Radu era acolo. S-a uitat la mine cu ochii lui albaștri, triști. — Dacă nu vrei să mă ajuți… o să mă descurc singur.

Am simțit un nod în gât. — Poate că asta ar trebui să faci de la început.

Am plecat fără să mai spun nimic. În drum spre casă m-am gândit la toate familiile care se destramă din cauza banilor sau a caselor. La cât de greu e să fii corect când toți trag de tine din toate părțile.

Au trecut două luni de atunci. Radu s-a mutat cu chirie la periferie și nu mi-a mai vorbit. Mama încă speră că „o să ne împăcăm”. Eu încă mă trezesc uneori noaptea cu inima strânsă de vinovăție.

Dar pentru prima dată în viață simt că am ales pentru mine.

Mă întreb însă: oare am făcut bine? Oare există vreodată o alegere corectă când vine vorba de familie? Voi ce ați fi făcut în locul meu?