Întâlnirea care mi-a frânt din nou inima: Povestea unei fiice uitate

— Nu-mi amintesc să fi fost vreodată ziua ta de naștere azi, a spus el, privind în gol peste ceașca de cafea. Mâinile îi tremurau ușor, iar ochii — aceiași ochi cenușii pe care îi văd în oglindă în fiecare dimineață — nu îndrăzneau să mă caute. M-am simțit din nou copilul de șapte ani care aștepta la fereastră, sperând că tata va apărea la poartă cu o pungă de bomboane.

Mă numesc Irina. Sunt fiica unui bărbat care a plecat fără să privească înapoi. Toată copilăria mea a fost o lungă așteptare: la telefon, la ușă, la fiecare serbare sau aniversare. Mama încerca să-mi umple golul cu povești despre el: „Tatăl tău era un om bun, doar că viața l-a luat pe sus.” Dar eu știam adevărul: nu era acolo. Nu era niciodată acolo.

Bunica spunea mereu că semăn cu el. „Ai ochii lui, Irina, și felul lui de a-ți strânge mâinile când ești nervoasă.” Mă uitam la pozele vechi, la un bărbat tânăr cu zâmbet larg și privire visătoare, și încercam să-l găsesc în mine. Dar anii au trecut și am rămas doar cu reflexia lui în ochii mei.

Am crescut într-un apartament mic din Ploiești, cu mama și bunica. Mama lucra două schimburi la fabrică, iar eu îmi făceam temele singură. Seara, când se întorcea acasă obosită, o întrebam mereu dacă tata a sunat. De fiecare dată răspunsul era același: „Nu azi, poate mâine.”

La școală, copiii râdeau de mine că nu am tată. „Irina orfană!” strigau pe holuri. M-am obișnuit să tac și să nu răspund. Am învățat să-mi ascund lacrimile și să-mi port singură greutatea.

Când am împlinit optsprezece ani, am decis că nu mai vreau să-l caut. Am încercat să-mi construiesc o viață fără el: am intrat la facultate în București, mi-am găsit un job part-time și mi-am făcut prieteni noi. Dar golul din mine nu s-a umplut niciodată.

Într-o zi de martie, după ce bunica s-a stins, mama mi-a dat o adresă scrisă pe un bilețel vechi: „Dacă vrei vreodată să-l vezi, aici îl găsești.” Am pus hârtia într-un sertar și am uitat de ea luni întregi. Dar într-o noapte, după o ceartă cu mama despre viitorul meu, am simțit nevoia să-l văd. Să-i cer explicații. Să-i spun cât m-a durut absența lui.

Am ajuns la adresa din Buzău într-o dimineață ploioasă. Bloc vechi, scara întunecată, miros de umezeală și vopsea scorojită. Am urcat la etajul trei și am bătut la ușă cu inima cât un purice.

A deschis o femeie blondă, cu riduri adânci pe frunte. „Pe cine cauți?”
— Pe domnul Mihai Popescu… tatăl meu.
Femeia m-a privit lung, apoi a strigat peste umăr: „Mihai! E cineva pentru tine!”

El a apărut în hol, mai bătrân decât mi-l aminteam din poze, cu părul alb și mersul greoi. Pentru o clipă am vrut să fug. Dar am rămas pe loc.

— Irina…? a întrebat el încet.
— Da, sunt eu.

Am intrat în apartament și ne-am așezat la masă. Femeia blondă — Mariana — ne-a lăsat singuri. Am început să vorbim despre nimicuri: vremea, traficul, prețurile la alimente. Eu voiam să țip: „De ce ai plecat? De ce nu ai sunat niciodată? De ce nu ai fost acolo când aveam nevoie de tine?” Dar cuvintele nu ieșeau.

El s-a uitat la mine lung și a spus:
— Nu-mi amintesc să fi fost vreodată ziua ta de naștere azi…

Atunci am simțit cum tot aerul din cameră dispare. Am realizat că pentru el eram doar o umbră din trecut. O greșeală pe care a preferat s-o uite.

— Știi… când ai plecat, toți spuneau că semăn cu tine. Că am ochii tăi. Dar eu nu te-am cunoscut niciodată cu adevărat.
El a dat din umeri.
— Viața… m-a luat pe sus. Am făcut greșeli. Poate că n-am fost pregătit să fiu tată.

Am plecat după o oră de conversație stângace. Pe drum spre gară am plâns ca un copil mic. Nu pentru că nu-și amintea ziua mea de naștere — ci pentru că nu-și amintea cine sunt eu.

Acum, la douăzeci și șapte de ani, încă mă întreb dacă sângele chiar înseamnă familie sau dacă familia e făcută din cei care rămân lângă tine când doare cel mai tare.

Oare câți dintre noi trăim cu dorul unui părinte absent? Și câți dintre noi avem curajul să ne întrebăm: dacă l-aș întâlni azi, ce i-aș spune?