În umbra sacrificiului: Povestea unei căsnicii pe marginea prăpastiei

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să fiu singură în toată povestea asta! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce spălam vasele și lacrimile îmi curgeau pe obraji. Vlad, soțul meu, stătea la masa din bucătărie, cu ochii în telefon, absent ca de obicei.

— Ce s-a întâmplat iar, Maria? a oftat el, fără să ridice privirea.

— Ce s-a întâmplat? S-a întâmplat că de șase ani am grijă de bunica ta ca de un copil mic! S-a întâmplat că mama ta mă sună din Italia și îmi dă ordine ca și cum aș fi menajera voastră! S-a întâmplat că nu mai știu cine sunt și ce vreau!

Am simțit cum se rupe ceva în mine. M-am așezat pe un scaun, cu mâinile strânse în poală. În minte îmi răsunau cuvintele soacrei mele: „Maria, tu ești tânără, poți. Eu muncesc aici pentru toți, dar tu trebuie să ai grijă de mama mea. E datoria ta!”

La început, am crezut că fac ceea ce trebuie. Bunica lui Vlad era blândă, dar neputincioasă. Avea nevoie de ajutor la orice pas: să-i dau medicamentele, să o spăl, să-i gătesc mâncărurile preferate. Îmi spunea mereu „mulțumesc, fată bună”, iar asta mă făcea să simt că nu e totul în zadar. Dar pe măsură ce anii treceau, simțeam cum viața mea se scurge printre perfuzii, rețete și telefoane cu instrucțiuni de la soacră.

Vlad era mereu ocupat cu serviciul. Seara venea acasă obosit și nu voia să audă de probleme. „Lasă, Maria, că nu ești singura femeie care are grijă de bătrâni”, îmi spunea. Dar eu mă simțeam singură. Prietenele mele dispăruseră una câte una; nu mai aveam timp nici să beau o cafea cu ele. Mama mea mă suna și plângea la telefon: „Copilul meu, nu te mai recunosc. Unde e fata veselă care visa să devină profesoară?”

Într-o zi, când bunica a făcut o criză și am chemat ambulanța, am simțit că mă prăbușesc. Am stat pe holul spitalului cu mâinile reci și inima cât un purice. Soacra m-a sunat imediat:

— Maria, ai avut grijă să-i iei toate actele? Să nu uiți să-i dai pastilele la timp! Și vezi că trebuie plătită întreținerea!

— Doamnă Elena, nu mai pot! am izbucnit eu. Sunt epuizată! Poate ar trebui să vă întoarceți acasă.

— Eu muncesc pentru voi! Dacă nu-ți convine, găsește-ți alt bărbat! mi-a trântit telefonul.

Am plâns ore întregi în baie. M-am uitat în oglindă și nu m-am recunoscut. Aveam cearcăne adânci și părul prins la repezeală. Unde era Maria care visa la excursii prin țară, la seri liniștite cu Vlad sau la copii?

Într-o seară, după ce bunica a adormit, am deschis laptopul și am început să caut informații despre depresie. Am citit povești ale altor femei care trecuseră prin același coșmar: soacre manipulatoare, bărbați absenți, sacrificii fără recunoștință. Am simțit că nu sunt singură.

A doua zi dimineață, i-am spus lui Vlad:

— Trebuie să vorbim serios. Eu nu mai pot continua așa. Dacă nu se schimbă nimic, eu plec.

S-a uitat la mine ca la o străină.

— Ce vrei să fac? Mama nu poate veni acasă acum. Cine are grijă de bunica?

— Nu știu! Dar nici eu nu mai pot! Poate ar trebui să angajăm pe cineva sau să o ducem la un centru specializat.

— Să o ducem la azil? Să ne râdă lumea în sat? Niciodată!

Am simțit cum zidurile casei se strâng în jurul meu. Eram captivă între rușinea satului și indiferența familiei.

Într-o duminică, mama mea a venit pe neașteptate la noi. M-a găsit plângând în bucătărie.

— Maria, tu nu mai ești fata mea! Ai ajuns sclava lor! Hai acasă la noi câteva zile.

Am plecat cu ea fără să mă uit înapoi. În casa părinților mei am dormit pentru prima dată liniștită după ani întregi. Tata mi-a spus:

— Fata tatii, viața ta e doar una. Nu lăsa pe nimeni să ți-o fure!

După trei zile, Vlad a venit după mine.

— Hai acasă, Maria! Nu pot fără tine!

— Dar eu pot fără viața asta! i-am răspuns printre lacrimi. Dacă vrei să rămânem împreună, trebuie să pui piciorul în prag cu mama ta!

A urmat o discuție lungă și grea cu soacra mea la telefon. A țipat la mine că sunt nerecunoscătoare și egoistă. Vlad a încercat timid să-i spună că nu se mai poate așa. Dar ea a amenințat că nu mai trimite bani dacă nu facem cum vrea ea.

În acea noapte am stat trează și m-am gândit la divorț pentru prima dată cu adevărat. M-am întrebat dacă iubirea noastră merită atâta suferință.

A doua zi am început să caut un psiholog. Am vorbit cu el despre tot ce mă apăsa: sacrificiul fără sfârșit, lipsa de sprijin din partea lui Vlad, presiunea socială din sat.

Încet-încet am început să pun limite. Am cerut ajutorul unei vecine pentru bunică și am refuzat să mai răspund la toate telefoanele soacrei. Vlad a început să vadă cât de mult greșise lăsându-mă singură.

Nu știu încă dacă vom rămâne împreună sau dacă drumurile noastre se vor despărți. Dar știu sigur că nu voi mai accepta niciodată să fiu prizoniera sacrificiului pentru alții.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi au curajul să spună „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?