„Ia-l cu tine, pentru totdeauna” – Povestea unei bunici, a unui nepot și a unei familii sfâșiate

— Mamă, nu mai pot. Ia-l cu tine, pentru totdeauna.
Cuvintele Irinei au căzut ca un trăsnet în bucătăria mică, luminată doar de becul palid de deasupra mesei. Afară ploua cu găleata, iar Vlad, băiețelul ei de patru ani, dormea pe canapea, strângând la piept ursulețul de pluș. Am simțit cum mi se taie respirația. M-am uitat la Irina — fața ei era trasă, ochii roșii de plâns, mâinile tremurau pe cana de ceai.
— Nu înțeleg… Cum adică să-l iau cu mine? am șoptit.
— Nu mai pot, mamă. Nu mai pot să fiu mamă. Nu mai pot să fiu nimic.
Am vrut să o iau în brațe, să-i spun că totul va fi bine, dar știam că nu ar fi crezut niciun cuvânt. Irina era mereu puternică — sau cel puțin așa crezusem eu. Dar după ce soțul ei, Radu, a plecat fără să se uite înapoi, ceva s-a rupt în ea. A început să lipsească de acasă, să vină târziu, să nu mai vorbească cu nimeni.
În acea noapte, am rămas cu Vlad în brațe și cu inima sfâșiată. Irina a plecat fără să se uite înapoi.
A doua zi dimineață, am sunat-o de zeci de ori. Telefonul suna în gol. Am anunțat poliția după trei zile. Au găsit-o peste două săptămâni într-un oraș din vestul țării, dar nu a vrut să se întoarcă. Mi-a spus la telefon:
— Mamă, Vlad e mai bine cu tine. Eu nu mai pot fi mama lui.
Am simțit că mă prăbușesc. Cum să-i explic unui copil de patru ani că mama lui nu se mai întoarce? Cum să-i alin dorul când el mă întreba în fiecare seară: „Când vine mami?”
Au urmat luni grele. Vecinii șușoteau pe la colțuri: „A lăsat-o fiica-sa cu copilul… Cine știe ce-a făcut fata aia…” La magazin, vânzătoarea mă privea cu milă: „Săraca doamnă Maria…”. Chiar și sora mea, Elena, mi-a spus:
— Tu nu vezi că te sacrifici degeaba? Irina n-o să se mai întoarcă niciodată!
Dar eu nu puteam renunța la Vlad. Era sânge din sângele meu. În fiecare dimineață îi făceam cacao cu lapte și îi puneam desenele preferate la televizor. Îl duceam la grădiniță și mă uitam cum ceilalți copii veneau de mână cu mamele lor. Vlad mă strângea tare de mână și mă întreba:
— Tu ești mama mea acum?
Nu știam ce să-i răspund. Îl iubeam ca pe propriul meu copil, dar nu eram mama lui. Eram doar bunica Maria, care încerca să repare ce nu putea fi reparat.

Într-o zi, la grădiniță, educatoarea m-a chemat la o discuție:
— Doamnă Maria, Vlad e retras. Nu vorbește cu ceilalți copii despre părinții lui… Poate ar trebui să discutați cu un psiholog.

Am simțit rușinea ca pe o palmă peste față. Oare greșeam undeva? Oare nu îi ofeream destul? În acea seară l-am găsit pe Vlad ascuns sub masă, plângând încet:
— Vreau la mami… De ce nu vine mami?

L-am luat în brațe și am plâns împreună mult timp. Am început să mergem la psiholog — o doamnă blândă pe nume Camelia — care m-a învățat cum să-i vorbesc lui Vlad despre absența Irinei fără să-i rănesc sufletul și mai tare.

Anii au trecut greu și frumos în același timp. Vlad a crescut sub ochii mei — un copil sensibil, dar încărcat de întrebări fără răspunsuri. La școală a avut mereu rezultate bune, dar nu s-a deschis niciodată complet față de ceilalți copii.

Irina a sunat rar. Uneori trimitea câte un pachet cu haine sau jucării. De fiecare dată când primeam ceva de la ea, Vlad se bucura și apoi se întrista:
— Dacă mami îmi trimite jucării, înseamnă că mă iubește? De ce nu vine?

Nu aveam răspunsuri. Doar lacrimi ascunse noaptea sub pernă.

Când Vlad a împlinit doisprezece ani, Irina a venit acasă pentru prima dată după opt ani. Era schimbată — mai slabă, mai tăcută, dar ochii îi erau plini de regrete.

— Mamă… am greșit mult… Dar nu pot da timpul înapoi.

Vlad s-a uitat la ea ca la o străină. A stat lângă ea câteva minute, apoi a fugit în cameră și a trântit ușa.

— Ce-ai vrea să fac? am întrebat-o pe Irina printre lacrimi.
— Să mă ierți… Să-l ajuți pe Vlad să mă ierte.

Nu știam dacă pot. Nu știam dacă Vlad va putea vreodată.

Au trecut încă doi ani până când Vlad a acceptat să vorbească din nou cu mama lui. Între timp am îmbătrânit cu zece ani într-unul singur.

Acum Vlad are șaisprezece ani și încă locuiește cu mine. Irina vine uneori în vizită — stăm toți trei la masă și încercăm să fim o familie normală. Dar rana e acolo, mereu prezentă.

Mă întreb adesea: oare am făcut destul? Oare dragostea mea poate vindeca ceea ce Irina a lăsat nespus și nevindecat? Poate un copil crescut de bunici să-și găsească liniștea? Voi ce credeți?