„E doar o cină, ce mare lucru?” – Povestea unei seri care a schimbat totul

— E doar o cină, ce mare lucru? a spus Mihai, trântind ușa frigiderului și lăsându-mă cu mâinile încrucișate, în mijlocul bucătăriei. M-am uitat la el, simțind cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când îmi minimaliza eforturile, ca și cum tot ce făceam era invizibil. Copiii se certau în sufragerie pentru telecomandă, iar mama lui Mihai tocmai mă sunase să-mi spună că vine pe la noi „doar pentru zece minute”.

M-am aplecat peste chiuvetă, încercând să-mi ascund lacrimile. Nu era vorba doar despre cină. Era vorba despre fiecare zi în care mă trezeam prima și mă culcam ultima, despre fiecare listă de cumpărături, fiecare șosetă pierdută, fiecare temă verificată la matematică. Era despre faptul că nimeni nu părea să observe cât de greu e să ții totul în echilibru.

— Dacă e așa simplu, fă tu cina diseară! am spus, încercând să-mi păstrez vocea calmă.

Mihai s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut să construiască un pod peste Dunăre.

— Bine, fac eu! Ce mare lucru? Paste cu sos și gata!

Am zâmbit amar. Nu era vorba doar despre paste. Era vorba despre faptul că nu știa unde ținem usturoiul, că nu avea habar ce preferințe are Vlad la mâncare sau că Maria nu suportă roșiile crude. Dar nu am zis nimic. Am ieșit din bucătărie și mi-am promis că nu voi interveni deloc.

Seara a venit cu miros de ars și cu țipete dinspre bucătărie.

— Unde e tigaia aia mare? a strigat Mihai.

— În dulapul de jos, lângă oale! i-a răspuns Vlad, dar Mihai deja răscolise totul și făcuse un zgomot de parcă demolase mobila.

Când am intrat să văd ce se întâmplă, am găsit făină pe jos, sos pe blatul de lucru și două farfurii sparte. Maria plângea pentru că îi intrase ceva în ochi, iar Vlad se uita la Mihai ca la un extraterestru.

— Mami, tati nu știe să facă paste! a spus Vlad cu voce tare.

Mihai s-a întors spre mine, obosit și nervos.

— Poți să mă ajuți puțin?

Am dat din cap că nu. Am ieșit din bucătărie și m-am dus în dormitor. Am stat acolo, ascultând haosul care se desfășura dincolo de ușă. Pentru prima dată după mulți ani, nu am simțit vinovăție. Am simțit doar o liniște ciudată.

După aproape o oră, Mihai a venit la mine cu ochii plecați.

— Îmi pare rău… Nu știam că e atât de greu. Nici nu am găsit toate ingredientele. Copiii s-au supărat pe mine. Mama mea a zis că ar fi trebuit să te las pe tine…

Am oftat adânc.

— Nu e vina ta că nu știi. E vina noastră că nu vorbim despre asta. Că ne prefacem că totul merge de la sine.

A doua zi dimineață, Mihai s-a trezit primul. A făcut cafeaua și a încercat să pregătească micul dejun. A ars pâinea la prăjitor și a pus prea mult zahăr în cafea, dar copiii au râs și l-au ajutat să strângă masa.

În zilele următoare, am început să împărțim sarcinile. Nu a fost ușor. Mama lui Mihai a comentat mereu: „Pe vremea mea, femeia făcea totul în casă!” Prietenele mele au râs când le-am povestit că Mihai spală vasele sau duce gunoiul fără să-i spun eu.

Dar ceva s-a schimbat între noi. Am început să ne respectăm mai mult. Seara stăm împreună la masă și povestim despre ziua noastră. Copiii văd că suntem o echipă.

Totuși, uneori mă întreb: câte femei ca mine trăiesc în umbra acestor „e doar o cină”? Câte dintre noi ne pierdem identitatea printre liste de cumpărături și haine de spălat? Oare când vom învăța să cerem ajutor fără să ne simțim vinovate?

Poate că povestea mea nu e unică. Dar dacă ai trecut vreodată prin ceva asemănător, spune-mi: tu cum ai reacționa dacă cineva ți-ar spune „e doar o cină”? Ce ai face ca să schimbi ceva?