După ce bunica a plecat, bunicul a ales alt drum: povestea unei familii destrămate

— Nu mai veniți la mine fără să anunțați! a tunat vocea bunicului meu, Ion, din spatele ușii grele de la apartamentul 5. M-am oprit în prag, cu mama lângă mine, ținând strâns în mâini o pungă cu prăjituri făcute de ea, ca pe vremuri. Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când ne întâmpina cu răceală, dar niciodată nu fusese atât de dur.

Totul s-a schimbat după ce bunica Maria s-a stins. Îmi amintesc și acum mirosul de cozonac din casa lor, râsul bunicii și cum bunicul ne citea povești la lumina lămpii. Eram familia perfectă, sau cel puțin așa credeam eu. Dar moartea ei a lăsat un gol pe care nici timpul, nici lacrimile nu l-au putut umple.

Primele luni după înmormântare au fost un haos tăcut. Bunicul nu mai ieșea din casă decât rar, iar când o făcea, părea că fuge de ceva. Mama încerca să-l ajute, îi ducea mâncare, îi făcea curat, dar el abia dacă îi răspundea la salut. Eu îl sunam aproape zilnic, dar răspunsurile lui erau tot mai scurte.

Apoi a apărut ea: tanti Elena, vecina de la trei. O știam din vedere, era mereu cu ochii pe toți din bloc și nu rata nicio bârfă. Într-o zi am văzut-o ieșind din apartamentul bunicului cu o tavă de plăcinte. Am simțit un fior ciudat, dar am încercat să nu judec. Poate avea nevoie de cineva care să-l asculte.

La câteva luni după aceea, mama a venit acasă palidă ca varul:
— S-au căsătorit. Tata și Elena. Azi la primărie.
Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Cum putea să facă asta? Să uite atât de repede de bunica? Să se lege tocmai de femeia despre care bunica spunea mereu că „nu-i de încredere”?

De atunci, totul s-a rupt între noi. Bunicul nu ne mai răspundea la telefon. Dacă mergeam la el, ne întâmpina cu ușa încuiată sau cu vorbe reci. La început am crezut că e vina Elenei, că ea îl manipulează. Dar apoi am început să mă întreb dacă nu cumva bunicul chiar nu ne mai vrea în viața lui.

— Ce-am făcut greșit? l-am întrebat într-o zi pe tata, care încerca să pară puternic.
— Poate că suferința l-a schimbat… sau poate că n-a fost niciodată omul pe care l-am crezut noi.

Mama plângea nopți întregi. Îi lipsea sprijinul tatălui ei și nu înțelegea ce s-a întâmplat cu omul blând care îi citea poezii când era mică. Eu mă simțeam trădată și furioasă. Îmi era dor de serile în care stăteam toți la masă și râdeam fără griji.

Într-o zi am prins curaj și m-am dus singură la el. Am bătut la ușă până mi-au amorțit degetele. În cele din urmă a deschis Elena.
— Ce vrei? a întrebat ea sec.
— Vreau să vorbesc cu bunicul.
A oftat și a dat din cap spre sufragerie. L-am găsit acolo, privind pe fereastră.
— Bunicule… De ce nu mai vrei să ne vezi?
S-a uitat la mine cu ochii goi:
— Nu mai am nimic de spus. Viața merge înainte.
— Dar noi suntem familia ta!
— Familia mea e aici acum.
M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept.

Am plecat plângând pe scări, simțind privirile curioase ale vecinilor. Acasă, mama m-a îmbrățișat și mi-a spus că trebuie să-l lăsăm să-și trăiască viața cum vrea el. Dar cum să accepți că omul care te-a crescut nu te mai vrea?

Au trecut doi ani de atunci. Am încercat să merg mai departe, dar rana rămâne deschisă. La fiecare Crăciun sper că va suna telefonul și va fi el, chemându-ne la masă ca altădată. Dar liniștea e tot mai apăsătoare.

Uneori mă întreb dacă dragostea și loialitatea chiar contează sau dacă oamenii pot uita totul peste noapte. Oare e vina noastră că nu am știut să-l ținem aproape? Sau pur și simplu unii oameni aleg să-și îngroape trecutul ca să poată merge mai departe?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Ați putea ierta? Sau ați rămâne cu sufletul frânt, ca mine?