Două suflete și o ușă între ele: Povestea mea cu fiica soțului meu

— Nu vreau să stau aici! De ce nu pot să merg la mama? Vocea Marei răsuna ca un ecou în holul îngust, iar eu, cu mâna încă pe clanță, simțeam cum mi se strânge inima. Paul încerca să-i vorbească blând, dar Mara, cu ochii ei mari și umezi, refuza să-l privească. Am inspirat adânc, încercând să-mi ascund tremurul din glas.

— Mara, știu că nu e ușor… am început eu, dar fata m-a întrerupt brusc:

— Nu sunteți mama mea! Nu trebuie să-mi spui ce să fac!

Am rămas cuvintele în gât. Doi ani am trăit cu Paul într-o liniște fragilă, ca pe un pod subțire peste o prăpastie. Ne-am cunoscut la serviciu, după divorțul lui. Era tăcut, atent, cu un zâmbet trist care m-a atras imediat. Am crezut că iubirea noastră va fi suficientă să ne țină împreună, chiar dacă trecutul lui era mereu prezent în discuțiile noastre — fosta soție, vizitele Marei, telefoanele târzii.

Când am aflat că Mara va veni să locuiască cu noi — mama ei pleca la muncă în Germania — am simțit cum tot ce am construit se clatină. Paul m-a privit atunci cu ochii lui obosiți:

— E doar pentru câteva luni… O să fie bine, promit.

Dar nu a fost bine. Din prima zi, Mara a refuzat să vorbească cu mine. Își petrecea ore întregi în camera ei, ascultând muzică tare sau trimițând mesaje prietenelor. Paul încerca să fie mediator, dar între noi se adunau tăceri grele ca plumbul.

Într-o seară, după ce Mara a trântit ușa camerei ei, Paul s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Nu știu ce să fac… Simt că o pierd.

L-am privit și am simțit pentru prima dată gelozie — nu față de fosta lui soție, ci față de legătura lor. Eu eram mereu pe dinafară. Oricât încercam să mă apropii de Mara — cu micul dejun preferat, cu discuții despre școală sau cu ieșiri la film — ea mă respingea cu o răceală care mă durea fizic.

Într-o duminică dimineață, am găsit-o plângând în baie. Am bătut ușor la ușă:

— Mara? Pot să intru?

Nu mi-a răspuns. Am stat acolo câteva minute, ascultându-i suspinele. M-am simțit neputincioasă și furioasă pe mine însămi că nu pot face mai mult.

Seara aceea a fost momentul când totul a explodat. Paul și Mara s-au certat din cauza temelor. Eu am încercat să intervin:

— Poate are nevoie de o pauză…

— Nu te băga! Nu ești mama mea! a țipat Mara.

Paul s-a ridicat brusc:

— Ajunge! Toți avem nevoie de liniște!

A ieșit din casă trântind ușa. Am rămas singură cu Mara, care mă privea cu ură și disperare.

— De ce nu pleci tu? Dacă nu erai tu, poate părinții mei ar fi fost împreună!

M-am prăbușit pe podea și am plâns în fața ei. Nu mai aveam putere să joc rolul femeii puternice.

— Știi… nici pentru mine nu e ușor. Îl iubesc pe tatăl tău și aș vrea să te pot ajuta. Dar nu pot dacă tu nu mă lași.

Pentru prima dată, Mara nu a mai spus nimic. S-a uitat la mine lung și apoi s-a retras în camera ei.

Zilele au trecut greu. Paul era tot mai absent, prins între serviciu și încercarea de a-și împăca fiica. Eu mă simțeam invizibilă. Prietenele mă întrebau dacă merită să lupt pentru familia asta. Mama îmi spunea la telefon:

— Tu nu ai copii tăi… Poate ar trebui să-ți vezi de viața ta.

Dar eu nu puteam renunța. Într-o seară, am găsit un desen pe masa Marei: trei siluete ținându-se de mână. Una era ștearsă cu guma.

— Ești tu? am întrebat-o timid.

A dat din cap că da.

— Știi… Poate nu voi fi niciodată mama ta. Dar aș vrea măcar să fim prietene.

A ridicat din umeri.

— Poate…

A fost primul pas. De atunci, am început să gătim împreună — clătite dimineața sau pizza seara. Încet-încet, Mara a început să-mi povestească despre școală, despre prietenele ei și chiar despre dorul de mama ei.

Paul ne privea uneori cu teamă, alteori cu speranță. Știam că drumul nostru abia începe și că fiecare zi va aduce alte provocări: gelozia Marei când eu și Paul râdeam împreună; nesiguranța mea când primea mesaje de la mama ei; teama că într-o zi totul s-ar putea destrăma.

Dar am învățat că familia nu se construiește peste noapte și că iubirea are nevoie de timp — și răbdare — ca să vindece răni vechi.

Uneori mă întreb: oare voi reuși vreodată să fiu acceptată cu adevărat? Sau suntem condamnați să fim mereu trei străini sub același acoperiș?