Două fețe ale adevărului: Când gemenii au schimbat totul

— Cum adică nu seamănă? a izbucnit mama, cu ochii mari, fixându-mă ca și cum aș fi comis o crimă.

Eram încă pe patul de spital, cu Vlad dormind liniștit la pieptul meu, iar Radu plângând în brațele asistentei. Vlad avea pielea deschisă, ochii verzi ca ai tatălui său, iar Radu era brunet, cu pielea măslinie și ochii negri, ca ai bunicului meu din partea mamei. Dar diferența era atât de izbitoare încât până și asistenta a ezitat când mi i-a pus în brațe.

— Sunt gemeni, mamă! am șoptit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Sunt ai mei…

Mama a dat din cap neîncrezătoare. — O să vezi tu ce-o să zică lumea în sat. O să zică că nu-s ai lui Mihai amândoi. Că ai umblat…

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept. Mihai, soțul meu, nu era încă acolo. Era plecat cu serviciul la București și urma să vină abia a doua zi. Îmi era teamă de reacția lui, dar și mai tare mă durea că mama, cea care ar fi trebuit să-mi fie sprijin, arunca deja cuvinte grele.

În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am uitat la Vlad și la Radu, la diferențele dintre ei, la felul în care fiecare își căuta sânul în felul lui. Îi iubeam pe amândoi cu disperare, dar nu puteam să nu mă întreb: dacă Mihai va crede ce crede mama? Dacă va asculta bârfele satului?

A doua zi, când Mihai a intrat în salon, am simțit cum mi se taie respirația. S-a uitat la copii, apoi la mine. A zâmbit forțat.

— Sunt… frumoși. Dar… Irina, de ce nu seamănă?

Am simțit cum mă prăbușesc. — Sunt gemeni bivitelini, Mihai! Nu toți gemenii sunt identici…

El a dat din cap, dar am văzut umbra de îndoială în ochii lui. Mama stătea într-un colț și ofta teatral.

Au urmat săptămâni de coșmar. Când am ajuns acasă, vecinele se uitau lung la noi pe uliță. Tata nu mai vorbea cu mine decât monosilabic. Mihai devenise tăcut și rece; nu mai venea acasă decât târziu și nu se uita la Radu aproape deloc.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, l-am găsit pe Mihai în bucătărie, cu un pahar de țuică în față.

— Spune-mi adevărul, Irina! a izbucnit el brusc. E al meu copilul ăsta? Sau ai avut pe altcineva?

Am început să plâng necontrolat. — Cum poți să crezi asta? N-am fost niciodată cu altcineva! Sunt ai tăi amândoi!

— Atunci de ce nu seamănă? De ce toată lumea vorbește?

— Pentru că oamenii sunt răi! Pentru că nu știu că există gemeni care nu seamănă! Pentru că tu nu ai încredere în mine!

A dat cu pumnul în masă și a ieșit trântind ușa. În noaptea aceea am stat lângă pătuțurile copiilor și m-am rugat să găsesc o cale să-l fac să mă creadă.

Zilele treceau greu. Mama insista să fac test ADN. Tata refuza să-l țină pe Radu în brațe. Mă simțeam singură împotriva tuturor.

Într-o zi, când Vlad avea febră mare și Radu plângea neconsolat, am cedat nervos. Am ieșit în curte și am urlat cât m-au ținut plămânii:

— Ce vreți de la mine? Ce vină au copiii ăștia?

Vecina Ileana m-a auzit și a venit la gard.

— Irina, lasă-i pe toți! Copiii sunt dar de la Dumnezeu. Nu-i lăsa să-ți otrăvească sufletul.

Am izbucnit în plâns pe umărul ei. Era singura care mă credea.

După încă o lună de tensiuni insuportabile, Mihai a acceptat să facem testul ADN. Rezultatul a venit după două săptămâni: ambii copii erau ai lui.

Când Mihai a văzut hârtia, a început să plângă pentru prima dată de când îl cunoșteam.

— Iartă-mă… N-am știut cum să reacționez… Presiunea… Satul… Mama ta…

L-am îmbrățișat strâns. — Nu eu trebuie să te ierți pe tine însuți?

Mama a rămas tăcută zile întregi după aceea. Tata a început încet-încet să-l ia pe Radu în brațe. Dar ceva s-a rupt între noi toți; o fisură invizibilă care nu s-a mai vindecat niciodată complet.

Anii au trecut. Vlad și Radu au crescut frumos, fiecare cu personalitatea lui. Vlad e visător și blând; Radu e vulcanic și curios. Îi iubesc pe amândoi cu aceeași intensitate dureroasă ca în prima zi.

Uneori mă întreb: cât de mult ne lasăm conduși de prejudecățile celorlalți? Cât rău putem face celor dragi doar pentru că ne e teamă de gura lumii? Poate voi aveți un răspuns…