Dida m-a uitat pentru vecina: Povestea unei familii destrămate

— Dida, tu chiar nu vezi ce faci? Ți-ai uitat familia pentru… pentru tanti Viorica?!

Vocea mea tremura, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Era o seară de aprilie, cu miros de pământ reavăn și liliac înflorit, dar în casa noastră plutea un frig pe care nici soba nu-l putea alunga. Dida stătea la masă, cu mâinile împreunate, privindu-mă ca și cum aș fi fost o străină. Lângă el, tanti Viorica zâmbea strâmb, cu acea politețe falsă care mă făcea să-mi doresc să urlu.

Totul a început după ce bunica Ana s-a stins. A fost ca și cum cineva ar fi tras brusc covorul de sub picioarele noastre. Mama plângea în fiecare seară, tata se refugia în muncă, iar eu… eu alergam la Dida, căutând alinare. El era stânca mea. Mă lua de mână și-mi spunea povești despre copilăria lui la țară, despre cum a cunoscut-o pe bunica la balul din sat. Îmi promitea că totul va fi bine.

Dar apoi a apărut tanti Viorica. Vecina noastră de peste drum, văduvă de ani buni, mereu cu o prăjitură caldă sau o vorbă dulce la îndemână. La început am crezut că vrea doar să-l ajute pe Dida să treacă peste pierdere. Dar într-o zi i-am văzut ținându-se de mână în grădină. Am simțit cum ceva se rupe în mine.

— Nu e treaba ta cu cine stau eu, Ilinca, mi-a spus Dida când l-am confruntat prima dată. E viața mea.

Mama a izbucnit în plâns când i-am povestit. — Cum poate să facă asta? Nici nu s-a răcit bine mama ta…

Tata a încercat să fie mediatorul familiei: — Omul e singur, poate are nevoie de companie. Dar nici el nu părea convins.

În scurt timp, Dida a început să lipsească de la mesele noastre de duminică. Nu mai venea la zilele noastre de naștere, nu mai întreba de mine la școală. Îl vedeam doar din când în când prin curte, mereu cu tanti Viorica lângă el. Parcă eram invizibili.

Într-o zi am găsit curajul să mă duc la el acasă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Mi-a deschis tanti Viorica.

— Ce vrei, Ilinca? Dida doarme.

— Aș vrea să-l văd… doar un minut.

A oftat și mi-a făcut semn să intru. Casa mirosea altfel acum — nu mai era aroma de cozonac a bunicii Ana, ci un parfum dulceag și strident. Dida stătea pe fotoliu, privind la televizor.

— Bună, Dida…

— Bună, fata mea, a spus fără să se uite la mine.

Am simțit că mă sufoc. Am vrut să-i spun cât îmi lipsește, cât îl iubesc, cât mă doare că nu mai e alături de noi. Dar nu am putut. Am ieșit fugind din casă.

Seara aceea a fost începutul sfârșitului pentru familia noastră. Mama și tata au început să se certe tot mai des din cauza lui Dida. Mama îi reproșa tatei că nu face nimic să-l aducă pe Dida înapoi. Tata spunea că nu poate forța pe nimeni să iubească sau să fie prezent.

Eu am început să mă izolez. La școală nu mai vorbeam cu nimeni despre familie. Prietenele mele mă întrebau ce s-a întâmplat cu bunicul meu cel vesel și glumeț. Nu aveam răspunsuri.

Într-o zi am primit vestea care m-a dărâmat: Dida se căsătorea cu tanti Viorica. Nunta urma să fie restrânsă, doar cu câțiva vecini și rudele ei. Noi nu eram invitați.

Mama a plâns toată noaptea. Tata a stat mut la masă, privind în gol.

— Cum poate să ne facă una ca asta? a șoptit mama printre suspine.

Am simțit o furie oarbă crescând în mine. Am decis să merg la nuntă neinvitată. M-am strecurat printre invitați și l-am găsit pe Dida lângă tanti Viorica, cu un zâmbet obosit pe buze.

— Dida! am strigat printre lacrimi. De ce ne-ai uitat? De ce ai ales-o pe ea?

Toată lumea s-a oprit din vorbit. Dida s-a uitat la mine lung, apoi a oftat adânc.

— Ilinca… viața merge înainte. Și eu am dreptul la fericire.

— Dar noi? Familia ta?

— Familia mea sunteți voi toți… dar și ea face parte din viața mea acum.

Am plecat alergând acasă, cu sufletul sfâșiat.

Au trecut luni de atunci. Relația dintre noi și Dida s-a răcit complet. Mama nu mai vrea să audă de el, tata încearcă uneori să-l sune, dar fără succes. Eu încă sper că într-o zi va deschide ușa și va intra râzând ca altădată.

Uneori mă întreb: oare dragostea pentru cineva nou chiar poate șterge o viață întreagă de familie? Sau poate noi am greșit undeva? Poate că fiecare are dreptul la fericire… dar ce facem cu cei rămași în urmă?