Decizia unei mame: Când dragostea doare mai mult decât orice

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot să văd cum vă certați în fiecare zi, cum se sparg uși și se aruncă cuvinte grele prin casă! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce Irina stătea în colțul camerei, cu ochii roșii de plâns.

Eram la capătul puterilor. De luni de zile, casa noastră din Ploiești devenise un câmp de luptă. Ana, fiica mea cea mare, abia terminase facultatea și nu-și găsea locul. Irina, mezina, era încă la liceu, dar visurile ei păreau să se izbească de fiecare dată de realitatea dură a vieții noastre. Soțul meu, Viorel, plecase în Germania la muncă, iar eu rămăsesem singură să țin totul în frâu. Dar nu mai reușeam.

— Nu e vina mea că Irina nu înțelege nimic! a țipat Ana, trântind telefonul pe masă. Mereu mă acuză că nu fac nimic, că nu ajut, dar nimeni nu știe cât de greu mi-e!

Irina a izbucnit în plâns. — Tu nici măcar nu mă asculți! Tot timpul ești cu prietenii, cu planurile tale, iar eu… eu nu mai am pe nimeni!

M-am prăbușit pe scaun, cu capul în mâini. Mă simțeam vinovată pentru fiecare lacrimă, pentru fiecare reproș. Îmi aminteam serile liniștite de altădată, când citeam împreună sau găteam prăjituri. Unde dispăruse liniștea aceea? Când se transformase totul în zgomot și furie?

Într-o noapte, după o ceartă care a durat ore întregi, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat dacă nu cumva eu eram problema. Poate nu fusesem destul de puternică, poate nu știusem să le cresc cum trebuie. Dar apoi mi-am dat seama că, dacă nu fac ceva, le voi pierde pe amândouă.

A doua zi dimineață, cu ochii umflați de nesomn, le-am chemat la masă. — Vreau să vorbim. Vreau să vă spun ceva important.

Ana și Irina s-au așezat în tăcere. Le priveam și îmi venea să plâng. — Fetele mele, vă iubesc mai mult decât orice pe lume. Dar nu mai pot să văd cum vă distrugeți una pe alta. Cred că cel mai bine ar fi să vă luați fiecare un timp departe de casă. Să vă găsiți liniștea, să vă regăsiți pe voi însevă. Poate la mătușa voastră, poate la o prietenă… Nu vreau să vă dau afară, dar nu mai pot trăi așa.

S-a lăsat o liniște apăsătoare. Ana s-a ridicat brusc, cu ochii plini de furie. — Deci ne dai afară? După tot ce am făcut, după tot ce am îndurat?

Irina a început să tremure. — Mama, nu pot să cred… Chiar vrei să plecăm?

Am simțit cum mi se rupe sufletul. — Nu vreau să vă pierd, dar dacă rămâneți aici, o să ne pierdem cu toții. Poate așa o să ne fie mai bine, măcar pentru o vreme.

Au trecut zile de tăcere și priviri reci. Ana a plecat prima, cu un rucsac și lacrimi pe obraz. Irina a stat încă două zile, apoi a sunat-o pe mătușa ei din București și a plecat și ea. Casa a rămas goală, iar liniștea pe care mi-o dorisem atât de mult a devenit insuportabilă.

În fiecare seară, mă uitam la pozele lor din copilărie. Îmi aminteam cum le țineam de mână la grădiniță, cum le citeam povești înainte de culcare. Acum, totul părea atât de departe. Viorel mă suna din Germania și încerca să mă încurajeze, dar vocea lui era la fel de obosită ca a mea.

— Ai făcut ce trebuia, Elena, îmi spunea el. Poate așa își vor da seama cât de mult contează familia.

Dar eu nu eram sigură. În fiecare zi mă întrebam dacă nu cumva le-am pierdut pentru totdeauna. Îmi scriau rar, câteva mesaje scurte, fără suflet. Ana își găsise un job la o cafenea, Irina încerca să se adapteze la viața din București, dar niciuna nu voia să vorbească despre ce s-a întâmplat.

Într-o seară, după aproape două luni, am primit un mesaj de la Irina: „Mi-e dor de tine, mamă. Poate într-o zi o să putem vorbi ca înainte.” Am plâns ore întregi, cu telefonul strâns la piept. A doua zi, Ana mi-a trimis o poză cu ea zâmbind, pentru prima dată după mult timp.

Poate că timpul le va vindeca rănile. Poate că vor înțelege că am făcut totul din dragoste, chiar dacă a durut mai tare decât orice. Dar încă mă întreb, în fiecare noapte, dacă am făcut alegerea corectă.

Oare o mamă poate fi iertată pentru că a ales liniștea în locul prezenței copiilor ei? Sau dragostea adevărată înseamnă să lași să plece, chiar dacă inima ți se rupe? Voi ce ați fi făcut în locul meu?