De ce nu-mi mai pot privi părinții în ochi: Povestea unei case, a familiei și a mândriei rănite

— Nu, Irina, nu se poate. Nu mai insista!
Vocea mamei răsună tăios prin telefon, iar eu simt cum mi se strânge stomacul. Stau pe marginea patului, cu privirea pierdută în parchetul vechi din garsoniera noastră din Militari, încercând să-mi adun gândurile. Vlad mă privește din colțul camerei, cu sprâncenele încruntate și pumnii strânși pe lângă corp.
— Ce au zis? mă întreabă el, deși știe deja răspunsul.
— Nimic. Nu vor să ne ajute. Spun că nu e momentul potrivit, că au și ei problemele lor…
Vocea mi se frânge și simt lacrimile cum îmi ard obrajii. Nu e prima dată când părinții mei aleg să se pună pe ei pe primul loc, dar niciodată nu m-a durut atât de tare.

Totul a început acum trei luni, când am găsit apartamentul acela micuț, dar luminos, la etajul trei într-un bloc vechi din Drumul Taberei. Era perfect pentru noi: aproape de metrou, aproape de serviciile noastre, cu o priveliște spre parc. Proprietarul cerea un avans pe care nu-l puteam strânge singuri, oricât am fi încercat. Am făcut calcule peste calcule, am renunțat la vacanță, la ieșiri în oraș, la orice mic răsfăț. Dar tot nu ajungeam la suma necesară.

— Hai să-i rugăm pe ai tăi, mi-a spus Vlad într-o seară. Ai mei abia se descurcă cu pensia lor, dar ai tăi… Ei au pus bani deoparte toată viața.

Am ezitat. Relația mea cu părinții fusese mereu complicată. Tata era genul de om care nu vorbea mult, dar când o făcea, fiecare cuvânt era o sentință. Mama era mereu preocupată de „ce zice lumea”, de aparențe și de faptul că „nu trebuie să cerem nimic nimănui”.

Am strâns curaj și i-am sunat. Am început cu mama.

— Mamă, avem nevoie de ajutor. Am găsit un apartament…

Nici n-am apucat să termin fraza că m-a întrerupt:

— Irina, tu știi cât de greu e acum? Noi avem ratele la casă, tata are probleme cu inima… Nu putem să ne băgăm în datorii pentru voi.

— Nu e vorba să vă băgați în datorii! Doar să ne împrumutați o parte din economiile voastre. Vă dăm banii înapoi în câțiva ani…

— Nu! Să nu mai insiști!

Apoi a urmat tăcerea aceea apăsătoare care m-a urmărit toată copilăria. Tăcerea care spunea mai mult decât orice cuvânt: „Nu meriți.”

Vlad a încercat să mă liniștească:

— Lasă-i, Irina. Ne descurcăm noi cumva.

Dar eu nu puteam să las. În fiecare zi mă întrebam: De ce? Ce am făcut greșit? De ce nu pot conta pe propriii mei părinți?

În zilele următoare am început să mă cert cu Vlad din orice. El era frustrat că nu putem avansa cu apartamentul, eu eram furioasă pe ai mei și pe mine însămi. Într-o seară am izbucnit:

— Dacă părinții mei nu sunt în stare să mă ajute acum, când am cea mai mare nevoie, atunci când? La ce bun să ai familie dacă nu poți conta pe ea?

Vlad a tăcut mult timp înainte să răspundă:

— Poate că pentru ei familia înseamnă altceva decât pentru noi.

Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. Am început să-mi amintesc toate momentele din copilărie când mama mă certa că nu sunt destul de bună sau când tata îmi spunea că „viața e grea și trebuie să te descurci singură”. Poate că ei chiar credeau că mă ajută lăsându-mă să mă descurc singură.

Am încercat să vorbesc din nou cu ei. M-am dus acasă la Ploiești într-o sâmbătă ploioasă. Mama făcea sarmale în bucătărie, tata citea ziarul la masă.

— Mamă, vreau doar să vorbim. Nu vreau bani dacă nu aveți… Dar vreau să știu de ce refuzați să mă ajutați.

Mama s-a uitat la mine lung:

— Pentru că așa am fost crescuți și noi. Nimeni nu ne-a dat nimic pe gratis. Tot ce avem am muncit cu greu. Dacă vă ajutăm acum, n-o să apreciați niciodată ce aveți.

Tata a ridicat ochii din ziar:

— Viața nu e ușoară, Irina. Trebuie să te obișnuiești cu asta.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Nu era vorba doar despre bani sau despre apartament. Era vorba despre faptul că nu mă simțeam văzută sau susținută de propriii mei părinți.

Am plecat fără să spun nimic. Pe drum spre București am plâns tot timpul. Vlad m-a ținut în brațe fără să spună nimic.

Au trecut două luni de atunci. Apartamentul s-a dat altcuiva. Noi încă stăm în garsoniera noastră mică și încercăm să strângem bani pentru altceva. Relația mea cu părinții s-a răcit complet; vorbim doar despre lucruri banale, ca niște străini care împart același sânge.

Uneori mă întreb dacă nu cumva sunt prea dură cu ei sau dacă ar trebui să-i iert pentru felul lor de a fi. Dar apoi îmi amintesc cât de tare m-a durut refuzul lor și cât de mult mi-aș fi dorit să simt că fac parte dintr-o familie adevărată.

Oare câți dintre noi trăim cu această rană nevindecată? Oare cât valorează mândria atunci când vine vorba despre cei dragi?