De ce ar trebui să-mi vând apartamentul ca să-mi salvez fratele, care nu m-a ajutat niciodată?

— Nu înțelegi, Adina, e fratele tău! Trebuie să-l ajuți!
Vocea mamei răsună în bucătărie, spartă de disperare și oboseală. Mă uit la ea, la ridurile adânci de pe față, la ochii roșii de plâns. Îmi strâng cana de ceai între palme, încercând să-mi încălzesc nu doar degetele, ci și sufletul.

— Mamă, nu pot. Nu pot să-mi vând apartamentul. E tot ce am, tot ce am reușit să fac singură.

Ea oftează adânc, ca și cum ar fi auzit același refren de o mie de ori.

— Dar Radu… dacă nu-l ajutăm, o să piardă totul. Știi bine că nu are pe nimeni altcineva.

Îmi mușc buza de jos. Radu. Fratele meu mai mare, cel care a plecat la București și a uitat de noi. Cel care nu mi-a dat niciodată un telefon de ziua mea, care nu a venit la niciun Crăciun acasă de zece ani. Cel care, când am avut nevoie de el, mi-a spus că „are și el viața lui”.

— Și eu, mamă? Eu nu am viața mea? Eu nu contez?

Mama mă privește cu ochii umezi, dar nu răspunde. Știu că pentru ea, Radu a fost mereu băiatul de aur, cel care trebuia salvat, indiferent de preț. Eu am fost fata care trebuia să se descurce, să nu deranjeze, să nu ceară nimic.

— Adina, nu e vorba doar de el. E vorba de familie. Așa se face.

Îmi vine să râd, dar râsul mi se blochează în gât. Familia. Cuvântul ăsta a însemnat mereu sacrificiu pentru mine. Să renunț la hainele noi ca să aibă Radu bani de excursie. Să nu merg la facultate la Cluj, ca să pot avea grijă de mama când tata s-a îmbolnăvit. Să muncesc două joburi ca să plătesc facturile, în timp ce Radu își trăia viața la oraș.

— Mamă, nu pot. Nu mai pot.

Ea începe să plângă încet, cu suspine mici, ca un copil. Mă simt vinovată, dar și furioasă. De ce trebuie mereu să fiu eu cea care cedează?

Telefonul sună. E Radu. Ezit, dar răspund.

— Adina, te rog…

Vocea lui e slabă, aproape străină.

— Radu, nu știu ce să fac.

— Dacă nu mă ajuți, pierd tot. O să ajung pe drumuri.

— Și eu? Dacă îmi vând apartamentul, unde mă duc eu?

Tăcere.

— O să găsești tu o soluție. Tu mereu găsești.

Închid telefonul. Mă uit la pereții apartamentului meu mic, la tablourile pe care le-am pus cu mâna mea, la rafturile pline de cărți, la patul în care am plâns și am visat. Tot ce am e aici.

În seara aceea nu dorm. Mă plimb prin casă, încercând să găsesc o soluție. Îmi amintesc de copilărie, de serile în care mama îl certa pe Radu că a luat note proaste, iar eu stăteam ascunsă după ușă, sperând să nu mă observe nimeni. Îmi amintesc cum, la 18 ani, am vrut să plec la Cluj, dar mama a spus că nu poate fără mine. Radu era deja plecat, nu s-a uitat niciodată înapoi.

A doua zi, la muncă, nu mă pot concentra. Colega mea, Ioana, mă întreabă ce am. Îi povestesc totul, cu lacrimi în ochi.

— Adina, nu ești egoistă dacă te gândești și la tine. Ai dreptul să trăiești și tu.

Cuvintele ei mă lovesc ca un duș rece. Toată viața am crezut că trebuie să mă sacrific pentru ceilalți. Dar dacă, de data asta, aș alege altfel?

Seara, mama mă așteaptă la ușă.

— Te rog, Adina. Nu-l lăsa pe Radu să sufere.

— Mamă, și eu sufăr.

— Nu e la fel. Tu ești mai puternică.

Mă uit la ea, la femeia care m-a crescut, care a făcut și ea sacrificii, dar care nu a știut niciodată să mă vadă pe mine.

— Mamă, nu pot să-mi vând apartamentul. Nu pot să renunț la viața mea pentru cineva care nu a făcut niciodată nimic pentru mine.

Ea plânge, dar nu mai încerc să o consolez. Pentru prima dată, simt că am dreptul să spun „nu”.

Radu nu mă mai sună. Mama nu-mi vorbește câteva zile. Mă simt singură, dar și ușurată. Încep să văd că viața mea nu trebuie să fie o listă de sacrificii pentru alții.

Într-o seară, primesc un mesaj de la Radu: „Îmi pare rău. N-am știut niciodată cât ai făcut pentru mine.”

Nu știu dacă e sincer sau doar disperat. Dar pentru prima dată, nu mă mai simt vinovată că am ales pentru mine.

Mă uit pe fereastră, la luminile orașului, și mă întreb: oare câți dintre noi trăim viețile altora, uitând de noi? Oare chiar trebuie să ne sacrificăm mereu, sau avem dreptul să spunem „ajunge”? Ce ați face voi în locul meu?