„Dați-mi economiile, iar apartamentul îl trec pe numele nepoatei” – povestea care ne-a sfâșiat familia

— Nu pot să cred că ai ajuns să-mi ceri așa ceva, mamă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei scăldate în lumina palidă a după-amiezii. Pe masă, între noi, stăteau două cești de cafea neterminate și un plic gros, plin cu acte. Maria, fetița noastră de nici doi ani, dormea liniștită în camera alăturată, fără să știe că viața ei urma să fie marcată de o decizie pe care niciun copil n-ar trebui s-o poarte pe umeri.

Mama soțului meu, doamna Viorica, stătea cu spatele drept și privirea fixată în podea. — Nu cer nimic nedrept, Ilinca. Am crescut-o pe Maria cât ai fost la serviciu. Am renunțat la multe pentru voi. Dacă îmi dați economiile voastre, apartamentul îl trec pe numele ei. Așa e corect.

Simțeam cum mi se strânge stomacul. Nu era vorba doar de bani – era vorba de încredere, de familie, de tot ce crezusem că ne unește. Soțul meu, Radu, încerca să tempereze discuția, dar vocea lui era la fel de nesigură ca pașii unui copil pe gheață subțire.

— Mamă, nu putem să-ți dăm toți banii noștri. Avem nevoie de ei pentru Maria, pentru viitorul nostru…

Viorica a ridicat brusc privirea. — Și eu ce să fac? Să rămân fără nimic după ce v-am crescut copilul? Dacă nu vă convine, găsiți-vă altcineva să stea cu ea!

Mi-am amintit cum totul a început cu un an în urmă. Eram disperată: concediul maternal se termina și nu găseam pe nimeni de încredere să stea cu Maria. Creșa era plină, bonele cereau sume astronomice și nu aveam rude apropiate în București. Viorica s-a oferit atunci să vină din Pitești și să locuiască cu noi. Am acceptat cu recunoștință și i-am promis că o vom ajuta la bătrânețe.

Primele luni au fost liniștite. Viorica gătea, făcea curat și avea grijă de Maria cu o răbdare pe care eu n-o avusesem niciodată. Dar încet-încet au apărut tensiunile: reproșuri subtile că nu petrec suficient timp cu fetița mea, că Radu nu e destul de atent cu ea, că nu-i dăm destui bani pentru cheltuieli personale.

Într-o seară, după ce Maria adormise, am auzit-o pe Viorica vorbind la telefon cu sora ei: — Nu știu cât mai rezist aici. Ilinca e mereu pe fugă, Radu nu mă ascultă… Dar dacă tot stau aici, măcar să nu plec cu mâna goală.

Atunci am simțit prima dată frica: dacă sacrificiul ei se va transforma într-o monedă de schimb? Dacă tot ce făcuse pentru noi avea un preț?

Când a venit cu propunerea – „Dați-mi economiile voastre și apartamentul va fi al Mariei” – am simțit că lumea mea se prăbușește. Radu era prins între două focuri: datoria față de mama lui și responsabilitatea față de familia noastră. Eu mă simțeam trădată și vinovată în același timp.

— Ilinca, poate are dreptate… Poate ar trebui să-i dăm banii. E apartamentul nostru, dar până la urmă tot Mariei îi va rămâne… mi-a spus Radu într-o noapte, când Maria plângea în somn și eu nu puteam să adorm.

— Și dacă mâine se răzgândește? Dacă ne lasă fără nimic? Dacă ne pierdem casa?

Am început să ne certăm din ce în ce mai des. Mama mea m-a sunat într-o zi și mi-a spus:

— Fata mea, nu lăsa banii să vă despartă. O familie valorează mai mult decât orice apartament.

Dar deja nu mai era vorba doar de bani. Era vorba de control, de putere, de cine ia deciziile în casa noastră.

Într-o zi, când am venit acasă mai devreme de la serviciu, am găsit-o pe Viorica plângând în bucătărie.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o.

— Mi-e frică să nu mă dați afară când nu o să mai aveți nevoie de mine… Mi-e frică să nu rămân singură…

Atunci am văzut-o altfel: nu ca pe o adversară, ci ca pe o femeie bătrână care se teme să nu fie abandonată.

Dar tot nu puteam să accept condițiile ei. Am refuzat să-i dăm economiile noastre. Viorica s-a supărat și a plecat la sora ei din Pitești. Maria a început să plângă după ea zile întregi; eu m-am simțit vinovată ca niciodată.

Radu s-a închis în el însuși. Nu mai vorbeam decât despre lucruri banale: facturi, cumpărături, programul Mariei la grădiniță.

Au trecut luni până când Viorica ne-a sunat din nou. Era bolnavă și singură. Am mers la ea cu Maria; fetița a alergat spre bunica ei și a îmbrățișat-o fără nicio reținere.

— Iartă-mă, Ilinca… N-am vrut decât să fiu sigură că nu rămân pe drumuri…

Am plâns amândouă atunci. Am decis să o ajutăm fără condiții și fără promisiuni scrise.

Acum stau și mă întreb: oare câte familii se destramă din cauza banilor? Oare cât valorează liniștea sufletească comparativ cu siguranța materială? Ce ați fi făcut voi în locul meu?