„Dacă mă iubești, renunță la job!” – Mărturia unei soții între familie și libertate

— Katalina, trebuie să vorbim. Acum. Vocea lui Gabi răsuna în bucătăria noastră mică din Drumul Taberei, unde aburii de la cafeaua de dimineață se amestecau cu tensiunea din aer. M-am oprit din a-mi pune cerceii, simțind cum inima mi-o ia la galop. Știam ce urmează. De săptămâni bune, fiecare discuție dintre noi se termina cu reproșuri, tăceri grele și priviri aruncate pe sub sprâncene.

— Nu mai pot așa, Kati. Ești mereu plecată, copiii abia te văd. Eu… eu nu mai știu dacă asta e familia pe care mi-am dorit-o.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am vrut să-i spun că exagerează, că nu sunt „mereu plecată”, doar că jobul meu la agenția de publicitate cere uneori mai mult decât opt ore pe zi. Dar n-am apucat.

— Ori rămâi cu noi, ori… găsești altceva. Nu pot să cresc copiii singur.

M-am uitat la el, la ochii lui albaștri care cândva mă făceau să uit de lume. Acum erau reci, hotărâți. Am simțit că mă sufoc.

— Gabi, nu e corect… Știi cât am muncit pentru poziția asta! Știi cât am sacrificat…

— Știu, dar și eu am sacrificat! Am renunțat la proiecte ca să stau cu copiii când tu erai la Cluj sau la Sibiu cu prezentările tale! Nu mai pot, Kati! Ori familia, ori cariera!

Am ieșit pe balcon, tremurând. În spatele meu, fetița noastră, Ilinca, se juca cu păpușile pe covor. Băiatul, Radu, era deja la școală. M-am uitat la blocurile gri din jur și m-am întrebat: când am ajuns aici? Când a devenit dragostea noastră un câmp de luptă?

În acea zi am ajuns la birou cu ochii umflați de plâns. Colega mea, Mirela, m-a tras deoparte.

— Ce-ai pățit? iar ai stat până târziu aseară?

— Nu… Gabi mi-a dat un ultimatum. Ori jobul, ori familia.

Mirela a oftat adânc.

— Kati, știi că nu ești singura. Și soțul meu a făcut la fel acum doi ani. Am renunțat la job și… uite-mă acum. Mă simt invizibilă.

Am simțit un fior rece pe șira spinării. Să fiu invizibilă? Să devin doar „mama lui Radu și Ilinca”, „soția lui Gabi”? Dar eu cine mai sunt?

Seara aceea a fost un coșmar. Gabi nu mi-a vorbit aproape deloc. Copiii au simțit tensiunea și s-au retras în camerele lor. Am stat pe canapea, cu laptopul în brațe, încercând să lucrez la o prezentare pentru un client important. Dar nu puteam să mă concentrez. Mă tot gândeam: dacă renunț acum, ce le transmit copiilor mei? Că visurile mamei nu contează? Că trebuie să te sacrifici mereu pentru ceilalți?

A doua zi am primit un mesaj de la mama: „Te rog, nu-l supăra pe Gabi. Familia e mai importantă decât orice job.”

M-am enervat. Mama nu a lucrat niciodată. A crescut trei copii și a trăit mereu în umbra tatălui meu. Eu am vrut altceva pentru mine.

În weekend am încercat să vorbesc cu Gabi.

— Putem găsi o soluție? Poate angajăm o bonă sau… poate lucrez de acasă două zile pe săptămână…

— Nu vreau bone străine prin casă! Copiii au nevoie de tine, nu de altcineva!

— Dar și eu am nevoie de mine! De munca mea! De tot ce am construit!

A ridicat din umeri.

— Atunci poate ar trebui să ne gândim dacă mai are rost…

Am simțit că mă prăbușesc. Zece ani de căsnicie și două suflete minunate între noi… Să le pierd pentru un job? Sau să mă pierd pe mine pentru familie?

În zilele următoare am început să mă uit la femeile din jurul meu altfel. Pe holurile școlii îl vedeam pe doamna Dobre, mereu obosită, mereu cu ochii în pământ. La birou, Mirela își ascundea lacrimile când vorbea despre fetița ei care nu o mai recunoștea ca mamă „adevărată”.

Într-o seară, Ilinca a venit lângă mine în pat.

— Mami, tu o să pleci?

— Nu, iubita mea… De ce crezi asta?

— L-am auzit pe tati spunând că poate nu mai stai cu noi…

Am plâns împreună până târziu în noapte.

Într-un final, am decis să merg la consiliere de cuplu. Gabi a acceptat greu, dar a venit.

— Nu vreau să te pierd — mi-a spus el într-o șoaptă — dar nici nu vreau să fiu mereu pe locul doi.

— Nici eu nu vreau să fiu doar o umbră în viața mea — i-am răspuns.

Au urmat luni grele. Am negociat fiecare oră petrecută acasă sau la birou. Am făcut compromisuri dureroase: am refuzat o promovare ca să pot fi mai mult cu copiii; Gabi a început să-și ia și el zile libere când era nevoie.

Dar rana rămâne: încă mă întreb dacă am făcut alegerea corectă sau doar am ales răul cel mai mic.

Acum scriu aceste rânduri cu gândul la toate femeile care se simt sfâșiate între ceea ce sunt și ceea ce li se cere să fie.

Oare chiar trebuie să alegem? Oare dragostea adevărată nu ar trebui să ne lase să fim întregi? Voi ce ați face în locul meu?