Casa noastră, dar nu a noastră: Povestea unei familii sfâșiate de trădare

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să ne întrebi! am țipat, cu vocea tremurândă, în timp ce soacra mea, doamna Lidia, își ținea privirea în pământ. Era o după-amiază sufocantă de august, iar în sufrageria noastră, aerul era mai greu ca niciodată. Pe masă, cheile casei străluceau ironic, între mine și ea. Soțul meu, Mihai, stătea între noi, cu pumnii strânși și ochii umezi.

— E casa familiei, Ana. Nu e doar a voastră, a spus ea încet, ca și cum ar fi rostit o rugăciune. Dar pentru mine, fiecare cuvânt era o lovitură.

Nu era doar o casă. Era visul nostru. Ani de zile am strâns bani, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice mic răsfăț. Am muncit peste program la spital, Mihai a făcut naveta la București pentru un salariu mai bun. Când am pus prima dată mâna pe cheia aceea, am simțit că totul a meritat. Dar într-o singură zi, tot ce clădisem s-a năruit.

Cumnatul meu, Radu, a apărut în prag cu un zâmbet larg și o cutie de pizza în mână.

— Mulțumesc, mamă! Ești o comoară! a spus el vesel, fără să ne privească în ochi.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Radu nu muncise niciodată serios. Mereu găsea scuze: ba că nu e de el munca fizică, ba că nu-l apreciază nimeni la birou. Dar Lidia îl proteja mereu. „E mai mic, trebuie ajutat”, spunea ea mereu. Iar Mihai… Mihai tăcea. Îl iubea pe fratele lui și nu voia scandal.

În acea seară, după ce Radu s-a instalat în camera de oaspeți — camera pe care o amenajasem cu drag pentru copilul pe care ni-l doream — am izbucnit în plâns. Mihai m-a luat în brațe.

— O să găsim o soluție, Ana. E doar temporar. Mama… nu știe ce face.

— Ba știe foarte bine! am răspuns printre lacrimi. Și tu știi! Dar nu vrei să-i spui nimic!

Timp de săptămâni întregi am trăit ca niște chiriași în propria casă. Radu venea târziu acasă, făcea gălăgie, lăsa vasele murdare peste tot și aducea prieteni fără să ne întrebe. Lidia îi gătea mâncărurile preferate și îi spunea mereu cât de greu îi este în viață.

Într-o seară, când am ajuns acasă după o tură epuizantă la spital, am găsit ușa încuiată. Am bătut minute bune până când Radu mi-a deschis.

— Ce vrei? Nu vezi că am musafiri? a spus el iritat.

— Vreau să intru în casa mea! am răspuns printre dinți.

A râs.

— Casa ta? Nu mai fi ridicolă. E casa mamei.

În acea noapte nu am dormit deloc. Mihai era frânt între mine și familia lui. Îl vedeam cum se macină, cum se rupe puțin câte puțin între datoria față de mine și loialitatea față de mama și fratele lui.

A doua zi dimineață, am decis să vorbesc cu Lidia față în față.

— Doamnă Lidia, vă rog să-mi spuneți sincer: de ce l-ați adus pe Radu aici fără să ne întrebați?

A oftat adânc.

— Ana, tu nu ai copii. Nu poți înțelege. Când vezi că unul dintre ei nu se descurcă… faci orice ca să-l ajuți.

— Dar pe Mihai îl ajutați? Pe noi?

A tăcut. Pentru prima dată am văzut-o nesigură.

— Voi sunteți puternici… Voi vă descurcați mereu…

M-am ridicat brusc.

— Nu suntem puternici! Suntem obosiți! Suntem răniți! Și nu mai putem trăi așa!

Am ieșit din casă tremurând. M-am plimbat ore întregi pe străzile orașului nostru mic din Moldova, încercând să-mi adun gândurile. M-am gândit la părinții mei — oameni simpli de la țară — care m-au învățat că familia e totul, dar și că trebuie să-ți ceri drepturile.

Când m-am întors acasă, Mihai mă aștepta pe scări.

— Ana… Nu mai pot nici eu. Trebuie să facem ceva.

În acea seară am avut cea mai grea discuție din viața noastră. I-am spus lui Mihai că nu pot trăi într-o casă unde nu sunt respectată. Că nu vreau să-mi cresc copilul într-un loc unde dreptatea e doar pentru cei slabi și gălăgioși.

Mihai a plâns. Pentru prima dată l-am văzut atât de vulnerabil.

— O să vorbesc cu mama și cu Radu. O să le spun că trebuie să plece sau… sau plecăm noi.

Nu știu dacă a fost curaj sau disperare ce l-a împins să spună asta. Dar a doua zi dimineață, i-a chemat pe toți la masă.

— Mama, Radu… Ana și cu mine avem nevoie de spațiul nostru. Am muncit pentru casa asta și merităm liniște și respect. Dacă nu puteți accepta asta… vom pleca noi.

Lidia a început să plângă și să-l acuze că e nerecunoscător. Radu s-a enervat și a trântit ușa după el.

Dar Mihai nu a cedat. În câteva zile, Radu și-a făcut bagajele și a plecat la un prieten. Lidia s-a retras la sora ei din satul vecin și nu ne-a mai vorbit luni întregi.

Casa a devenit din nou liniștită, dar între mine și Mihai rămânea o rană deschisă. Ne uitam unul la altul și ne întrebam dacă merită toate sacrificiile astea pentru o familie care nu știe decât să ceară și să rănească.

Uneori mă trezesc noaptea și mă întreb: oare cât poate îndura un om pentru familie? Cât de mult trebuie să renunțăm la noi ca să-i mulțumim pe ceilalți? Poate cineva să fie fericit într-o casă care nu-i aparține cu adevărat?