Casa mea, demnitatea mea: O luptă pentru propriul loc

— Nu așa se face ciorba, Maria! Ai pus prea multă sare, iar morcovii trebuiau tăiați mai subțire!
Vocea Elenei răsuna în bucătărie ca o sentință. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar obrajii îmi ardeau de rușine. Era a treia oară săptămâna asta când soacra mea găsea ceva de criticat la mine. M-am uitat spre Radu, sperând să-mi sară în ajutor, dar el stătea la masă cu ochii în telefon, absent.

M-am simțit mică, invizibilă, ca o chiriașă în propria casă. De când Elena se mutase la noi „temporar”, după ce rămăsese văduvă, totul se schimbase. Dulapurile fuseseră reorganizate după bunul ei plac, perdelele schimbate fără să mă întrebe, iar fiecare decizie legată de casă trecea prin filtrul ei. Până și florile din balcon fuseseră mutate pentru că „nu primeau destul soare acolo”.

Într-o seară, după ce am strâns masa și am rămas singură în bucătărie, am izbucnit în plâns. M-am întrebat cum am ajuns aici. Eu, Maria Popescu, fată crescută la țară cu respect pentru familie și tradiții, ajunsesem să mă simt străină în propria viață. M-am gândit la mama mea, la cât de mult se luptase să-și păstreze demnitatea într-o lume care nu-i lăsa loc de cuvânt. Oare asta era soarta femeilor din familia noastră?

A doua zi dimineață, Elena a intrat peste mine în dormitor fără să bată la ușă.
— Maria, nu uita că azi vine sora mea în vizită. Să faci curat în sufragerie și să pregătești ceva dulce!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu mai era casa mea. Era casa Elenei, iar eu eram doar menajera.

Seara, după ce musafirii au plecat și Radu s-a retras la televizor, am încercat să vorbesc cu el.
— Radu, nu mai pot așa. Parcă nu mai am niciun cuvânt de spus aici. Simt că nu mai sunt acasă.
El a oftat și a dat din umeri:
— E mama… Ce vrei să fac? Știi că trece printr-o perioadă grea.

— Și eu trec printr-o perioadă grea! am ridicat vocea fără să vreau. Dar pe mine cine mă vede? Cine mă ascultă?
Radu s-a ridicat nervos:
— Nu începe iar! Mereu te plângi! Dacă nu-ți convine, du-te la mama ta!

Am rămas singură în sufragerie, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am stat cu ochii în tavan și m-am gândit ce să fac. Să plec? Să rămân și să mă pierd pe mine?

A doua zi am decis să vorbesc cu Elena. Mi-am făcut curaj și am intrat în bucătărie unde ea frământa aluatul pentru cozonac.
— Elena, vreau să vorbim.
Ea s-a uitat la mine peste ochelari:
— Ce s-a întâmplat?
— Simt că nu mai am loc aici. Îmi doresc să pot decide și eu cum arată casa mea, ce gătesc sau unde stau lucrurile mele.
Elena a oftat:
— Eu doar încerc să ajut… Nu vreau să te simți dată la o parte.

— Dar exact asta simt! Și nu mai pot continua așa.
A urmat o tăcere apăsătoare. Pentru prima dată am văzut-o pe Elena nesigură.
— Poate ai dreptate… Poate am exagerat. Dar mi-e greu fără Ion… Și mi-e frică să fiu singură.

Am simțit un val de compasiune pentru ea, dar și o furie mocnită pentru tot ce îndurasem. Am plecat fără să mai spun nimic.

În zilele următoare, atmosfera a devenit tensionată. Radu era tot mai distant. Elena încerca să fie mai discretă, dar nu-i ieșea mereu. Eu mă simțeam prinsă între două lumi: datoria față de familie și nevoia de a-mi apăra propriul spațiu.

Într-o duminică dimineață, când toți dormeau încă, mi-am pus câteva haine într-o geantă și am plecat la mama. Am stat acolo trei zile. Mama m-a ascultat fără să mă judece.
— Fata mea, dacă tu nu-ți aperi locul și liniștea, nimeni n-o va face pentru tine.

Cuvintele ei mi-au dat putere. M-am întors acasă hotărâtă să pun limite clare.

— Radu, trebuie să alegem: ori găsim o soluție pentru ca mama ta să aibă spațiul ei fără să ne invadeze viața, ori eu nu mai pot continua așa.
El s-a uitat lung la mine:
— Chiar vrei să ne despărțim din cauza asta?
— Vreau doar respect! Pentru mine și pentru noi doi!

După multe discuții tensionate și lacrimi amare, am decis împreună ca Elena să se mute la sora ei din Ploiești pentru o perioadă. Nu a fost ușor pentru nimeni. Dar încet-încet am început să respir din nou în casa mea.

Am redecorat sufrageria cu florile mele preferate. Am gătit ciorba exact cum îmi place mie. Radu a început să mă asculte mai mult. Relația noastră încă avea răni de vindecat, dar simțeam că mi-am recâștigat demnitatea.

Uneori mă întreb: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Câte dintre noi avem curajul să spunem „Ajunge!”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?