Casa Mare, Inimă Mică: Povestea Norei și a Copiilor Ei

— Irina, te rog, răspunde! Am nevoie de tine… vocea mea răsună slab în camera rece, telefonul vibrează fără răspuns. Mă uit la ceas: e trecut de miezul nopții. Încerc să mă ridic din pat, dar inima îmi bate neregulat, ca un ceas stricat. Mă simt prizonieră în propria casă, o vilă cu opt camere și două etaje, construită cu gândul la familie, dar care acum pare un mausoleu al singurătății.

Totul a început acum două săptămâni, când am simțit pentru prima dată acea gheară rece în piept. Am căzut pe podeaua lucioasă din sufragerie, printre ecourile pașilor mei și mirosul de mobilă scumpă. Am reușit să mă târăsc până la telefon și am sunat la salvare. În drum spre spital, am încercat să o sun pe Irina, fiica mea cea mare. Nu a răspuns. Am încercat apoi la Vlad, băiatul meu. Nimic. Am lăsat mesaje peste mesaje, dar liniștea a fost singurul răspuns.

În spital, asistentele mă întrebau dacă vine cineva să mă viziteze. Le-am spus că da, sigur, copiii mei sunt ocupați acum, dar vor veni. M-am mințit și pe mine. După trei zile de tăcere, am încercat să o contactez pe Alice, prietena mea din tinerețe. Dar nici ea nu era disponibilă; fiica ei, Ella, nu-mi răspundea la telefon. În disperare, l-am sunat pe Radu, un vechi prieten de familie. El a venit imediat și m-a ajutat să mă întorc acasă.

Acum stau aici, în casa asta imensă din Pipera, cu pereți albi și tablouri scumpe pe care nu le mai văd de ani buni. Mă întreb unde am greșit. De ce copiii mei nu mă mai vizitează? De ce evită să vină aici? Oare i-am sufocat cu dorința mea de a le oferi totul?

Îmi amintesc cum era când erau mici. Irina râdea mereu în grădină, alergând printre trandafiri. Vlad se ascundea după gardul viu și îmi făcea cu mâna. Atunci casa era plină de viață: miros de cozonac, râsete, certuri mărunte pentru telecomandă sau cine spală vasele. Dar pe măsură ce au crescut și au plecat la facultate – ea la Cluj, el la București – distanța dintre noi a crescut odată cu pereții casei.

— Mamă, nu pot veni weekendul ăsta. Am mult de lucru la birou, mi-a spus Irina ultima dată când am sunat-o.
— Vlad, tu? Poate vii tu să stai cu mine câteva zile…
— Mamă, e complicat… Am niște proiecte urgente și… știi cum e traficul până la tine.

Nu știu dacă traficul e problema sau dacă pur și simplu nu mai simt că aparțin acestui loc. Poate că pentru ei casa asta nu e acasă. Poate că e doar o clădire rece, plină de amintiri care îi apasă.

Într-o seară, am decis să-i invit la masă pe amândoi. Am gătit sarmale și prăjiturile lor preferate. Am pus masa în sufrageria mare, cu tacâmurile de argint și paharele de cristal primite la nuntă. Am aprins lumânări și am pus muzică veche. Dar nimeni nu a venit. Am mâncat singură, ascultând cum vântul bate în geamurile mari.

A doua zi am primit un mesaj de la Irina: „Mamă, îmi pare rău că nu am ajuns. Poate data viitoare.”

Am început să mă gândesc dacă nu cumva eu sunt problema. Poate că le-am cerut prea mult. Poate că le-am impus standarde prea înalte sau le-am făcut viața prea ușoară aici, încât acum caută altceva: simplitate, intimitate, libertate.

Radu a venit într-o zi cu o pungă de mere și mi-a spus:
— Nora, tu ai făcut tot ce ai putut pentru ei. Dar uneori copiii au nevoie să-și găsească drumul singuri.
— Și dacă drumul lor nu trece pe aici?
— Atunci trebuie să-i lași să plece fără să le porți pică.

Am încercat să-l ascult, dar inima mea refuză să accepte că am rămas singură după o viață dedicată lor.

Într-o duminică dimineață am primit un telefon de la Vlad:
— Mamă… ai nevoie de ceva? Ai vrea să vin pe la tine?
— Nu știu… Tu ai vrea?
— Sincer? Mi-e greu să vin acolo… E prea mare casa aia pentru noi toți. Parcă nu mai e nimic din ce era odată.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Tot ce am construit pentru ei a devenit o barieră între noi.

Seara aceea am petrecut-o plângând în fața ferestrei mari din dormitor. M-am uitat la luminile orașului și m-am întrebat dacă nu cumva ar trebui să vând casa asta și să mă mut într-un apartament mic, aproape de copii.

Dar apoi mi-am dat seama că nu casa e problema. Ci felul în care ne-am schimbat cu toții.

Poate că uneori dragostea sufocantă poate construi ziduri mai groase decât orice beton sau cărămidă.

Mă întreb: oare câți dintre noi trăim singuri în case mari și reci, visând la vremuri care nu se mai întorc? Oare chiar trebuie să pierdem tot ca să învățăm ce contează cu adevărat?