Casa dintre noi: Povestea unei familii sfâșiate de moștenire

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! vocea Ioanei, cumnata mea, răsună ca un tunet în sufrageria proaspăt mobilată a casei pe care abia o cumpărasem pentru mama soțului meu. Mâinile îmi tremurau pe cana de cafea, iar privirea soțului meu, Radu, era pierdută undeva între podea și tavan. Mama lui, tanti Maria, stătea pe marginea fotoliului, cu ochii umezi, încercând să nu se uite la niciunul dintre noi.

Totul începuse cu câteva luni în urmă, când am realizat că apartamentul nostru cu două camere devenise prea mic pentru noi patru. Copiii, Ana și Vlad, aveau nevoie de spațiu, iar eu simțeam că mă sufoc printre jucării, haine și manuale școlare. Radu a venit cu ideea: „Ce-ar fi să-i luăm mamei o casă la țară? Așa ne putem muta noi în apartamentul ei cu trei camere.”

La început am ezitat. Știam cât de mult ținea tanti Maria la apartamentul ei din Drumul Taberei, dar când am văzut cât de încântată era de ideea unei grădini și a liniștii de la marginea Bucureștiului, am acceptat. Am strâns bani din economii, am luat un credit mic și am găsit o căsuță cochetă în Bragadiru. Am renovat-o împreună cu Radu, am plantat flori în curte și i-am cumpărat Mariei o pisică albă, exact cum își dorea.

Primele săptămâni au fost ca un vis. Copiii alergau prin curte, Maria gătea zacuscă pe terasă, iar eu simțeam pentru prima dată că am făcut ceva bun pentru familia noastră extinsă. Dar liniștea nu a durat mult.

Într-o duminică după-amiază, Ioana a venit în vizită. Nu mai fusese de luni bune la mama ei și nici nu părea interesată de mutarea acesteia. Dar când a văzut casa, a început să pună întrebări: „Pe numele cui e casa? Cine plătește impozitul? Dacă mama nu mai poate locui aici, ce se întâmplă cu ea?”

Am încercat să-i explicăm că totul fusese făcut pentru binele Mariei și al nostru. Casa era pe numele Mariei, dar noi plătisem totul. Ioana a ridicat din sprâncene și a spus cu răceală: „Deci dacă mama pățește ceva, casa asta rămâne mie și lui Radu? Sau doar mie?”

De atunci, fiecare vizită a Ioanei s-a transformat într-un interogatoriu. A început să vină tot mai des, să aducă haine vechi pe care le depozita în dulapuri, să-și aducă prietenii la grătare fără să întrebe pe nimeni. Maria era tot mai obosită și mai tristă. Într-o seară, după ce Ioana plecase supărată că nu i-am dat cheia de la poartă, Maria mi-a spus cu voce stinsă: „Nu vreau să vă certați din cauza mea…”

Radu încerca să fie mediator. „E sora mea, trebuie să o înțelegem. Poate se simte exclusă.” Dar eu simțeam cum fiecare discuție despre casă ne rupe tot mai tare. Într-o zi, Ioana a venit cu un notar și i-a cerut Mariei să semneze o procură prin care ea ar fi putut vinde casa oricând. Maria a refuzat plângând.

A urmat o perioadă de tăcere apăsătoare. Ioana nu ne mai vorbea decât prin mesaje scurte și acide. Radu era prins între două focuri: datoria față de mama lui și loialitatea față de sora lui. Eu mă simțeam vinovată că am declanșat acest război familial.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Maria s-a îmbolnăvit grav. Am dus-o la spital cu inima strânsă. Ioana a venit la urgențe și m-a privit cu ură: „Dacă i se întâmplă ceva mamei, să știi că nu te las să pui mâna pe casa asta!”

Am izbucnit în plâns pe holul spitalului. Radu m-a luat în brațe și mi-a șoptit: „Nu meritai asta.” Dar eu știam că nici el nu merita.

Maria și-a revenit după câteva zile, dar nu mai era aceeași. S-a retras în camera ei și vorbea tot mai puțin. Într-o dimineață mi-a lăsat un bilet pe masă: „Vreau doar liniște pentru voi toți.”

Am început să mă întreb dacă am făcut bine cumpărând casa asta. Poate că uneori gesturile bune pot aduce mai mult rău decât bine. Familia noastră era acum împărțită între resentimente și tăceri grele.

În Ajunul Crăciunului, am încercat să adunăm toți membrii familiei la masă. Ioana a venit târziu, cu fața împietrită. S-a așezat lângă Maria și i-a spus încet: „Mamă, îmi pare rău că te-am pus la mijloc.” Maria a zâmbit trist și i-a strâns mâna.

Dar liniștea aceea nu era decât o iluzie. Știam că sub suprafața calmului mocnește același conflict nerezolvat.

Acum stau singură în sufrageria casei pe care am crezut că o dăruiesc cu dragoste și mă întreb: oare merită să faci sacrificii pentru familie dacă acestea sfârșesc prin a te despărți de cei dragi? Cât valorează liniștea sufletească atunci când sângele devine motiv de ceartă?