Casa care nu mai e acasă: Povestea mea după divorț

— Nu ai niciun drept aici, Ana! Casa asta e a nepotului meu, nu a ta!
Cuvintele Lidiei, fosta mea soacră, au căzut ca un ciocan peste sufletul meu. Era ora opt dimineața, Rareș încă dormea, iar eu încercam să-mi adun gândurile după o noapte albă. De când mă despărțisem de Mihai, totul se schimbase. Nu mai eram nora perfectă, ci dușmanul numărul unu al familiei lor.

Am închis ochii pentru o clipă, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Mă simțeam ca o intrusă în propria casă. Casa pe care o plătisem împreună cu Mihai, fiecare leu adunat cu greu, fiecare renovare făcută cu mâinile noastre. Dar pentru Lidia, eu eram doar femeia care îi „furase” nepotul și îi „distrusese” fiul.

— Lidia, te rog… Rareș are nevoie de stabilitate. Nu putem să-l mutăm din casă acum, abia s-a obișnuit cu școala nouă…

— Nu mă interesează! Ai distrus familia mea! Acum vrei să-ți bați joc și de casa asta? Să nu crezi că te las să faci ce vrei!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Nu era prima dată când venea să mă amenințe, dar de data asta părea hotărâtă să meargă până la capăt. Știam că Mihai îi dăduse dreptate, că deja vorbiseră cu un avocat. Mă simțeam singură împotriva tuturor.

După ce a plecat trântind ușa, m-am prăbușit pe podea. Rareș a apărut în pijamale la câteva minute după aceea.

— Mami, de ce plângi?

— Nu e nimic, puiule. Doar… mami e puțin obosită.

Nu voiam să-l implic în războiul ăsta murdar. Avea doar opt ani și deja văzuse prea multe certuri, prea multe uși trântite. Încercam să-i ofer normalitate, dar normalitatea noastră era mereu amenințată.

În zilele următoare au început telefoanele. Mihai mă suna să-mi spună că „ar fi mai bine să plec”, că „nu vreau să ajungem la tribunal”. Lidia venea aproape zilnic, uneori cu fratele lui Mihai, alteori singură. Vecinii se uitau pe furiș la mine când ieșeam la magazin sau duceam gunoiul. Într-un sat mic din județul Bacău, toată lumea știe totul despre toți.

Am încercat să găsesc sprijin la părinții mei, dar tata era bolnav și mama abia se descurca cu pensia ei mică. Prietenele mele mă evitau — nu voiau să se bage între mine și familia lui Mihai. M-am simțit izolată ca niciodată.

Într-o seară, după ce Rareș adormise, am stat la masa din bucătărie și am început să scriu o scrisoare către Mihai:

„Mihai,
Nu vreau scandaluri. Vreau doar ca Rareș să aibă liniște. Casa asta a fost și a mea. Am muncit amândoi pentru ea. Te rog, nu mă alunga…”

Nu am trimis-o niciodată. Mi-am dat seama că nu ar conta. Pentru el eram deja trecutul pe care voia să-l uite.

Au urmat luni de procese. Avocați scumpi, drumuri la tribunalul din Bacău, nopți nedormite și lacrimi ascunse de Rareș. Lidia venea la fiecare termen cu acte vechi, încercând să demonstreze că banii de avans fuseseră ai lor, că eu nu contribuisem cu nimic. Minciuni peste minciuni.

Într-o zi, după o ședință de judecată epuizantă, m-am întâlnit pe hol cu Lidia.

— Să nu crezi că ai câștigat ceva! O să vezi tu…

Am privit-o în ochi pentru prima dată fără teamă.

— Nu lupt pentru mine. Lupt pentru Rareș. Și pentru dreptate.

A plecat fără să mai spună nimic.

Când am ajuns acasă, Rareș mă aștepta cu un desen: el, eu și casa noastră colorată stângaci.

— Mami, o să rămânem aici?

Mi s-a rupt sufletul.

— Fac tot ce pot ca să rămânem împreună aici, puiule.

Procesul a durat aproape un an. Am câștigat dreptul de a locui în casă până când Rareș va împlini 18 ani. Dar liniștea nu s-a întors niciodată pe deplin. Lidia încă mai vine uneori pe la poartă și mă privește cu ură. Mihai nu mai vorbește cu fiul lui decât rar și rece.

Am învățat să trăiesc cu frica și nesiguranța zilei de mâine. Să mă bucur de fiecare clipă liniștită alături de Rareș. Să nu mai aștept ajutor de la nimeni.

Uneori mă întreb: câte mame ca mine trebuie să treacă prin iadul ăsta doar pentru că au avut curajul să plece dintr-o relație toxică? Cât valorează o casă dacă nu mai e acasă?