Casa bunicii nu mai există: trădarea care mi-a schimbat viața

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta fără să-mi spui? Glasul meu răsuna spart în bucătăria mică, cu faianța veche și mirosul de cafea arsă. Mama stătea cu spatele la mine, spălând mecanic o cană, ca și cum nu ar fi auzit nimic. Mâinile îi tremurau ușor, dar nu se întorcea.

— Nu aveam de ales, Irina, a murmurat ea, abia auzit.

Am simțit cum tot sângele mi se urcă în obraji. Casa bunicii, casa copilăriei mele, fusese vândută. Fără să știu, fără să fiu întrebată, fără nici măcar o discuție. Tot ce-mi promisese mama ani la rând — că acel loc va fi mereu al nostru, că acolo ne vom aduna de Crăciunuri și Paști — s-a spulberat într-o secundă.

M-am așezat pe scaunul șubred, cu genunchii la gură, încercând să-mi adun gândurile. Amintirile m-au năpădit: eu și fratele meu, Vlad, alergând prin grădină după găini, bunica râzând cu poalele ridicate să nu-și murdărească rochia, mirosul de cozonac proaspăt și sunetul ploii pe acoperișul de tablă. Toate astea nu mai existau. Nu mai aveam nici măcar dreptul să intru pe poartă.

— De ce? am întrebat din nou, de data asta mai încet. De ce nu mi-ai spus?

Mama s-a întors spre mine cu ochii roșii. — Irina, nu înțelegi… Tata tău a făcut datorii mari. Dacă nu vindeam casa, ne-ar fi luat banca apartamentul. Am vrut să te protejez.

M-am ridicat brusc. — Să mă protejezi? Să mă minți? Să-mi iei singurul loc unde m-am simțit vreodată acasă?

A izbucnit în plâns. — Nu am avut de ales! Vlad e la facultate, tu abia te-ai angajat… Nu voiam să vă împovărez cu problemele noastre.

Am simțit cum furia se amestecă cu neputința. — Dar nu era doar casa ta! Era și a mea! Era promisiunea ta!

A urmat o tăcere grea. Am ieșit din bucătărie trântind ușa. Pe hol, Vlad mă aștepta cu privirea în pământ.

— Știai? l-am întrebat printre dinți.

A dat din cap încet. — Mi-a spus cu două zile înainte să semneze actele. Mi-a cerut să nu-ți spun nimic.

— Și tu ai acceptat? Ai lăsat-o să facă asta?

— Ce puteam face? a ridicat din umeri neputincios. Suntem datori până peste cap… Tata a pierdut tot la jocuri.

Am simțit cum mi se rupe ceva în mine. Tata era plecat de câteva luni la muncă în Italia, promițând că va trimite bani acasă. Dar banii nu veneau niciodată. Acum înțelegeam de ce.

Am ieșit pe stradă fără să știu unde mă duc. Mergeam mecanic, cu ochii în lacrimi, încercând să găsesc un sens în toată povestea asta. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsese familia mea să-și piardă tot ce avea mai de preț?

În zilele următoare am încercat să vorbesc cu mama, dar orice discuție se termina cu reproșuri și lacrimi. Vlad se închidea în camera lui și asculta muzică tare ca să nu audă cearta noastră. Eu mă simțeam străină în propria casă.

La serviciu nu mă puteam concentra deloc. Colega mea, Mihaela, m-a tras deoparte într-o pauză.

— Ce ai pățit? Pari că ești cu gândul în altă parte de o săptămână.

Am izbucnit: — Mama a vândut casa bunicii fără să-mi spună! Tot ce aveam… tot ce eram…

Mihaela m-a privit lung. — Știi… și la noi au fost probleme cu banii când eram mică. Tata a băut tot salariul ani la rând și mama a trebuit să vândă pământul de la țară ca să putem trăi. N-am iertat-o mult timp… dar acum o înțeleg.

Am rămas pe gânduri. Poate că mama chiar nu avusese de ales. Poate că sacrificase tot ca să ne țină pe linia de plutire. Dar de ce nu putusem vorbi deschis? De ce trebuia totul să fie un secret?

Într-o seară am găsit-o pe mama stând singură la masa din bucătărie, privind o fotografie veche cu bunica.

— Îți pare rău? am întrebat-o încet.

A dat din cap și a început să plângă iar. — Nici nu-ți imaginezi cât mă doare…

M-am apropiat și i-am luat mâna în palma mea. Pentru prima dată după mult timp am simțit că suntem din nou mamă și fiică.

— Poate că n-am pierdut chiar tot, i-am spus încet. Poate că încă mai avem ceva: una pe cealaltă.

Dar undeva în sufletul meu rana rămânea deschisă. M-am întrebat mereu dacă familia chiar mai înseamnă ceva astăzi sau dacă banii și secretele ne vor distruge pentru totdeauna.

Oare câți dintre noi au trecut prin astfel de trădări? Oare cât valorează o promisiune făcută unui copil când viața te obligă să alegi între rău și mai rău?