Când Vlad și-a adus mireasa acasă: O mamă, o decizie și o familie la răscruce

— Mamă, trebuie să vorbim. Vocea lui Vlad a spart liniștea serii ca un ciob aruncat în apă. Stăteam la masa din bucătărie, cu mâinile înmuiate în aluatul pentru pâine, când ușa s-a deschis larg și el a intrat, ținând-o de mână pe Ioana. Nu era prima dată când o vedeam, dar era prima dată când o aducea acasă ca pe ceva definitiv.

— Ce s-a întâmplat, Vlad? am întrebat, încercând să-mi ascund neliniștea. Ioana zâmbea timid, cu ochii mari, de parcă ar fi vrut să se ascundă după el.

— Mamă, noi… ne-am căsătorit azi la starea civilă. Știu că nu te-am anunțat, dar așa am simțit. Și… vrem să stăm aici o perioadă, până ne punem pe picioare. Nu avem bani de chirie și nici nu vrem să ne împrumutăm.

Am simțit cum mi se strânge inima. Îmi venea să țip, să-i spun că nu așa se face, că meritam măcar să fiu anunțată. Dar m-am uitat la Vlad — băiatul meu, copilul pe care l-am crescut singură de când tatăl lui a plecat în Italia și nu s-a mai întors niciodată. Am văzut în ochii lui aceeași teamă pe care o simțisem eu când am rămas singură: teama de necunoscut.

— Bine ați venit acasă, am spus încet, ștergându-mi mâinile de șorț. Dar să știți că nu va fi ușor.

Așa a început totul. Două săptămâni mai târziu, casa mea mică din cartierul Militari era plină de tensiuni nevăzute. Ioana încerca să mă ajute la treburile casei, dar totul părea stângaci. Odată a pus sare în loc de zahăr în cafeaua mea și a izbucnit în plâns. Vlad era prins între noi ca într-un joc de tras la funie.

— Mamă, nu-i mai spune ce să facă! Nu e ca tine! mi-a strigat într-o seară după ce Ioana a ars ciorba.

— Nu-i spun ce să fac! Dar dacă tot stăm împreună, trebuie să respectăm niște reguli! am răspuns eu, simțind cum mi se urcă sângele la cap.

În fiecare zi mă întrebam dacă am greșit undeva. Poate că l-am protejat prea mult pe Vlad. Poate că i-am dat prea mult și acum nu știe să se descurce singur. Sau poate că lumea s-a schimbat și eu am rămas blocată în trecut.

Sâmbătă dimineața, când am intrat în bucătărie, i-am găsit pe amândoi certându-se în șoaptă.

— Nu mai pot, Vlad! Mama ta mă judecă pentru orice! spunea Ioana cu ochii roșii.

— Nu e adevărat! Doar încearcă să te ajute…

— Nu vreau ajutorul ei! Vreau doar să mă lase în pace!

Am ieșit fără zgomot și m-am dus în grădină. M-am așezat pe bancă și am început să plâng. M-am gândit la mama mea — cât de greu i-a fost cu tata mereu plecat la muncă prin țară și cu mine rebelă. Mi-am dat seama că istoria se repetă, dar cu alte personaje.

În acea seară, Vlad a venit la mine în cameră.

— Mamă, trebuie să găsim o soluție. Ioana vrea să plecăm. Dar nu avem unde…

L-am privit lung. Era pentru prima dată când îl vedeam atât de vulnerabil.

— Vlad, eu te iubesc mai mult decât orice pe lume. Dar trebuie să-ți iei viața în mâini. Eu am făcut sacrificii pentru tine toată viața mea. Acum e rândul tău să faci sacrificii pentru familia ta.

A tăcut mult timp. Apoi m-a îmbrățișat strâns.

— Îmi pare rău că te-am pus în situația asta…

— Nu-mi pare rău pentru nimic din ce am făcut pentru tine. Dar trebuie să înveți să fii bărbat.

A doua zi dimineață i-am găsit împachetând câteva haine.

— Plecăm la o prietenă de-a Ioanei până găsim ceva de închiriat. Nu vreau să te mai supărăm…

Am simțit un gol imens în stomac, dar am știut că e singura cale. Le-am dat ultimii mei bani puși deoparte pentru zile negre.

— Să nu uitați niciodată că aveți unde vă întoarce dacă vă e greu.

Au plecat fără să privească înapoi. Casa a rămas goală și tăcută. M-am uitat la masa unde obișnuiam să mâncăm împreună și m-am întrebat dacă am făcut bine sau rău.

Acum, după luni de zile, încă mă gândesc la acea seară. Vlad mă sună uneori, Ioana încă nu poate vorbi cu mine fără să plângă. Dar știu că fiecare familie trece prin astfel de încercări.

Oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru copiii noștri? Și când vine momentul să-i lăsăm să-și trăiască propriile greșeli? Voi ce ați fi făcut în locul meu?