Când trecutul nu vrea să dispară: Povestea mea între două lumi

— Nu ai voie să-l iei pe Vlad weekendul acesta! a țipat Roxana, stând în ușa apartamentului fostului meu soț, cu mâinile încrucișate și privirea rece ca gheața. Am simțit cum mi se strânge stomacul, iar palmele mi s-au umezit instantaneu. Radu, fostul meu soț, stătea undeva în spatele ei, evitând să mă privească în ochi. Vlad, băiatul nostru de opt ani, se juca tăcut cu un lego pe covor, fără să ridice privirea.

Nu-mi venea să cred că ajunsesem aici. După opt ani de căsnicie și un divorț civilizat – sau cel puțin așa crezusem eu – mă trezeam acum într-o luptă absurdă pentru propriul meu copil. Totul se schimbase în ziua în care Radu o adusese pe Roxana în viața noastră. O femeie cu zâmbet larg și ochi verzi, care la început părea prietenoasă, dar care s-a transformat rapid într-un coșmar.

— Radu, te rog, spune-i că am dreptul să-l iau pe Vlad! am spus cu voce tremurată.

El a ridicat din umeri, evitând să se implice. — Roxana… hai să nu facem scandal acum…

— Nu e scandal, e vorba de copil! am izbucnit eu. Vlad are nevoie de mine!

Roxana a zâmbit ironic. — Vlad are nevoie de stabilitate. Nu să fie plimbat ca un bagaj între două case.

M-am simțit umilită. Nu doar că îmi pierdusem soțul, dar acum trebuia să lupt pentru fiecare oră petrecută cu fiul meu. M-am întors acasă plângând, cu sufletul sfâșiat. Mama m-a găsit în bucătărie, cu capul pe masă.

— Irina, nu te lăsa călcată în picioare! mi-a spus ea cu voce blândă. E copilul tău! Nu le permite să te dea la o parte.

Dar cum? Cum să mă lupt cu o femeie care știa exact unde să apese ca să mă doară mai tare? Roxana îi cumpăra lui Vlad jucării scumpe, îi promitea excursii și îi spunea că la mine acasă e plictisitor. Îl suna seara târziu și îi spunea cât de mult îl iubește ea și tati. Într-o zi, Vlad mi-a spus: — Mami, Roxana zice că tu ești tristă tot timpul și că la ea e mai vesel.

Am simțit cum mi se rupe inima. Am încercat să nu plâng în fața lui. — Știi că te iubesc foarte mult, nu-i așa? Și că mereu vei avea locul tău aici, la mine.

Dar războiul nu era doar între mine și Roxana. Radu devenise tot mai absent din viața lui Vlad. Venea rar la ședințele cu părinții și nu mai suna decât dacă era ceva urgent. În schimb, Roxana era peste tot: la școală, la serbări, la doctor. Încet-încet, lumea începea să creadă că ea era mama lui Vlad.

Într-o zi, educatoarea m-a întrebat: — Doamna Irina, Roxana e mama vitregă a lui Vlad? Că el tot despre ea povestește…

Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. M-am dus acasă și am început să caut un avocat. Nu voiam să-mi pierd copilul. Am deschis proces pentru custodie comună și am cerut ca programul de vizitare să fie respectat.

A urmat o perioadă cumplită. Radu și Roxana au început să spună că sunt instabilă emoțional, că nu pot avea grijă de Vlad pentru că lucrez prea mult și sunt mereu obosită. Au adus martori – vecini care habar n-aveau ce se întâmplă în casa mea – care au spus că mă aud plângând noaptea.

La fiecare termen de judecată simțeam că mă prăbușesc. Avocata mea încerca să mă încurajeze: — Trebuie să arătăm că ești o mamă bună! Să nu cedezi!

Dar cum să arăt asta când Vlad începea să se îndepărteze? Când venea la mine era tăcut și retras. Într-o seară l-am găsit plângând sub pătură.

— Ce s-a întâmplat, puiule?

— Roxana zice că dacă stau prea mult cu tine o să-l supăr pe tati… Și eu nu vreau să supăr pe nimeni…

L-am strâns tare la piept și am plâns împreună. Mi-am dat seama că nu doar eu sufăr, ci și el e prins între două lumi care îl trag în direcții opuse.

Procesul a durat aproape un an. În tot acest timp am încercat să-i arăt lui Vlad că îl iubesc necondiționat. Am mers împreună la teatru, la plimbări prin parc, am gătit prăjituri și am râs din nou împreună. Încet-încet, am început să-l simt aproape.

În ziua sentinței eram atât de speriată încât abia puteam respira. Judecătoarea a decis custodie comună și program clar de vizitare pentru fiecare dintre noi. Roxana a ieșit furioasă din sală, iar Radu nici măcar nu m-a privit.

În acea seară l-am luat pe Vlad acasă și am stat amândoi pe canapea uitându-ne la desene animate. Pentru prima dată după mult timp am simțit liniște.

Dar rana rămâne acolo. Știu că va trebui mereu să lupt pentru locul meu în viața lui Vlad. Și mă întreb: oare cât de mult rău pot face adulții când uită că un copil are nevoie doar de iubire și siguranță? Oare câți copii trăiesc drama asta fără ca nimeni să-i vadă cu adevărat?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum ați reuși să vă păstrați echilibrul când trecutul refuză să vă lase să mergeți mai departe?