Când trecutul bate la ușă: Povestea unei iertări neașteptate

— Nu pot să-l aduc pe Vlad weekendul ăsta, tata. Îmi pare rău, dar am rămas blocat cu niște treburi la serviciu.

Vocea lui Mihai era grăbită, aproape vinovată. Am strâns telefonul în palmă, încercând să nu las dezamăgirea să se audă în răspunsul meu.

— Înțeleg, Mihai. Să ai grijă de tine.

Am închis și am rămas privind la peretele gol din sufragerie. De când s-a mutat Mihai la București cu familia lui, rareori mai apucam să-l văd pe Vlad. Weekendurile cu nepotul meu erau singurele momente când casa nu mai părea atât de pustie, când râsul lui umplea camerele și mă făcea să uit de anii care au trecut peste mine ca o ploaie rece.

Am tras perdeaua și am privit afară. Ploua mocănește, iar luminile blocurilor din față se reflectau în bălțile de pe asfalt. Am oftat adânc, simțind cum singurătatea mă apasă din nou pe umeri. M-am așezat la masa din bucătărie, lângă poza veche cu soția mea, Maria, și am început să mă gândesc la toate greșelile pe care le-am făcut ca tată.

Nu știu cât timp a trecut până când am auzit soneria. Cine putea fi la ora asta? Am deschis ușa cu inima bătându-mi tare în piept. În fața mea stătea tata. Nu-l mai văzusem de aproape zece ani.

— Bună seara, Petre, a spus el încet, evitându-mi privirea.

Am rămas blocat. Tata? După tot ce s-a întâmplat? După ce ne-am certat atât de rău la moartea mamei și nu ne-am mai vorbit?

— Ce cauți aici? am întrebat, vocea tremurându-mi de furie și uimire.

— Am venit… să vorbim. Dacă vrei.

A stat în prag, ud leoarcă de ploaie, cu pălăria veche strânsă în mâini. Pentru o clipă am vrut să-i trântesc ușa în nas. Dar ceva din privirea lui — poate oboseala, poate regretul — m-a făcut să mă dau la o parte.

— Intră.

A pășit încet în hol, privind în jur ca un străin. I-am dat un prosop și l-am invitat în sufragerie. S-a așezat pe marginea canapelei, ținându-și mâinile împreunate.

— N-am știut dacă o să mă primești…

— Nici eu nu știu dacă ar trebui, am spus sec.

A tăcut o vreme. Doar ticăitul ceasului se auzea între noi.

— Petre… Am greșit mult față de tine. Știu asta acum. Dar anii trec și… nu vreau să plec din lumea asta fără să încerc să repar ceva.

M-am uitat la el. Era bătrân, mult mai bătrân decât mi-l aminteam. Ridurile îi brăzdau fața ca niște cicatrici adânci. Mi-am amintit de copilărie: de serile când venea acasă beat și ne certa pe mine și pe mama pentru orice nimic; de palma grea care mă lovea când nu făceam ce voia el; de rușinea pe care o simțeam când îl vedeam urlând la vecini.

— Știi cât rău mi-ai făcut? am izbucnit. Știi câte nopți am plâns din cauza ta? Câte zile mi-am dorit să nu te mai văd niciodată?

A dat din cap încet.

— Știu… Și nu pot schimba nimic din ce-a fost. Dar vreau măcar să-ți spun că îmi pare rău. Că te iubesc, chiar dacă n-am știut niciodată cum să-ți arăt asta.

M-am ridicat și am început să mă plimb prin cameră. Mânia și durerea se amestecau în mine ca un vârtej. O parte din mine voia să-l alunge, dar alta — partea care tânjea după o familie — voia să-l asculte.

— De ce acum? De ce după atâția ani?

— Pentru că sunt bătrân, Petre. Pentru că am rămas singur. Pentru că mi-e frică să mor fără să fiu iertat de fiul meu.

Am simțit un nod în gât. M-am gândit la Mihai și la Vlad — la cât de mult îmi lipsesc și cât de greu mi-e să le spun că îi iubesc. Poate că istoria se repetă fără să vrem…

Tata a scos din buzunar o fotografie veche: eu copil, ținându-l de mână la mare.

— Ți-o amintești?

Am luat poza și am privit-o îndelung. Eram mic, zâmbeam larg, iar el părea fericit — o fericire pe care n-am mai văzut-o niciodată după aceea.

— Ce vrei de la mine? am întrebat încet.

— Să mă ierți dacă poți… Sau măcar să mă lași să te văd din când în când. Să-l cunosc pe nepotul meu.

Am oftat adânc. În minte mi-au venit toate momentele în care am fost prea aspru cu Mihai, toate dățile când am ridicat vocea fără motiv sau când l-am făcut să se simtă mic. Poate că nu eram atât de diferit de tata cum credeam…

— Nu știu dacă pot să te iert acum, am spus sincer. Dar putem încerca… Să vorbim, să ne vedem uneori.

Ochii lui s-au umplut de lacrimi.

— Mulțumesc, Petre… Mulțumesc…

Am stat împreună până târziu în noapte, povestind despre trecut, despre mama, despre greșeli și regrete. Pentru prima dată după mulți ani, casa nu mi s-a mai părut atât de goală.

A doua zi dimineață l-am sunat pe Mihai.

— Tată… Poate vii weekendul viitor cu Vlad? Și… poate vrei să-l cunoști și pe bunicul tău?

A urmat o tăcere lungă la telefon.

— O să vedem, tata… O să vedem.

Am închis ochii și am zâmbit amar. Poate că drumul spre iertare e lung și greu, dar cineva trebuie să facă primul pas.

Mă întreb: câți dintre noi trăim cu poveri nespuse și cuvinte nerostite? Oare cât timp trebuie să treacă până avem curajul să spunem „îmi pare rău” sau „te iert”?