Când totul s-a rupt: Povestea mea între două focuri

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! — am urlat, cu lacrimile șiroindu-mi pe obraji, în timp ce țineam telefonul strâns în palmă. Era a treia oară săptămâna asta când mama mă suna să-mi spună că „nu e normal” cum trăim noi, că soțul meu, Viorel, nu e bărbatul potrivit pentru mine și că ar trebui să mă gândesc la copii. În spatele meu, din bucătărie, Viorel trântea farfuriile în chiuvetă. Copiii, Ana și Radu, stăteau lipiți unul de altul pe canapea, cu ochii mari și speriați.

Așa arată viața mea de ani de zile: prinsă între două focuri, încercând să fiu liantul unei familii care se destramă încet, dar sigur. M-am căsătorit cu Viorel la 22 de ani, împotriva voinței părinților mei. Ei îl vedeau ca pe un băiat simplu de la țară, fără perspective, fără „educație”, cum îi plăcea tatălui meu să spună. Dar eu îl iubeam. Sau cel puțin așa credeam atunci.

Primele luni au fost frumoase. Ne-am mutat într-o garsonieră mică din cartierul Titan, cu mobila veche primită de la părinții lui Viorel și cu vise mari. Dar realitatea ne-a lovit repede: salariile mici, facturile care se adunau, certurile tot mai dese despre bani și lipsa timpului pentru noi doi. Când am rămas însărcinată cu Ana, părinții mei au venit din nou peste noi: „Nu sunteți pregătiți! O să vă chinuiți toată viața!”

Viorel a început să bea din ce în ce mai des. La început era doar o bere după muncă, apoi două, apoi sticle ascunse prin dulapuri. Eu încercam să-l înțeleg, să-l ajut, dar el devenea tot mai distant și irascibil. Într-o seară, după ce a venit acasă beat și a spart un pahar în perete, am sunat-o pe mama plângând. A doua zi dimineață, ea și tata au venit peste noi fără să anunțe.

— Ți-am spus eu că așa o să ajungi! — mi-a spus tata cu vocea lui tăioasă. — Dacă nu pleci acum cu copiii la noi acasă, nu mai ai ce căuta la noi!

M-am simțit ca un copil prins la mijloc între doi părinți divorțați. Viorel s-a înfuriat și mai tare când i-am povestit ce mi-au spus ai mei.

— Tu nu vezi că ei nu vor decât să ne despartă? De ce nu poți să fii de partea mea?

Dar eu nu voiam să fiu de partea nimănui. Voiam doar liniște. Voiam ca Ana și Radu să nu mai tresară la fiecare zgomot mai puternic. Voiam să nu mai simt nodul acela în stomac când deschid ușa casei.

Anii au trecut greu. Am încercat să țin familia unită: am mers la biserică împreună, am făcut terapie de cuplu (deși Viorel a renunțat după două ședințe), am acceptat ajutorul părinților mei când nu aveam bani de mâncare sau haine pentru copii. Dar fiecare ajutor venea cu prețul lui: reproșuri, priviri acuzatoare, discuții interminabile despre cât de „proastă” am fost că m-am măritat cu Viorel.

Într-o zi, Ana a venit acasă plângând de la școală.

— Mami, colegii râd de mine că tata e bețiv… De ce nu putem fi și noi ca ceilalți?

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Am stat toată noaptea pe balcon, privind luminile blocurilor din jur și întrebându-mă unde am greșit. Dimineața am găsit un bilet pe masă: „Am plecat la mama. Nu mă mai întorc până nu te hotărăști ce vrei.” Era scrisul lui Viorel.

Părinții mei au venit imediat ce au aflat.

— E momentul să divorțezi! — mi-a spus mama. — Gândește-te la copii!

Dar eu nu puteam să iau decizia asta atât de ușor. Îl iubeam încă pe Viorel? Sau doar îmi era teamă de singurătate? Ce vor spune rudele? Ce vor simți copiii? M-am simțit prinsă într-o capcană fără ieșire.

Viorel s-a întors după o săptămână, cu ochii roșii și barba nerasă.

— Iartă-mă… Nu știu ce-i cu mine… Promit că mă schimb…

L-am crezut încă o dată. Dar promisiunile s-au risipit repede. Certurile au reînceput, banii erau tot mai puțini, iar copiii tot mai triști.

Într-o seară friguroasă de noiembrie, după o ceartă violentă în care Viorel a spart ușa dormitorului și Ana s-a ascuns sub pat plângând isteric, am realizat că nu mai pot continua așa. Am luat copiii de mână și am plecat la părinții mei.

Nu a fost ușor nici acolo. Tata m-a privit cu răceală: „Ți-am spus eu…” Mama încerca să mă ajute dar nu știa cum să vorbească cu Ana și Radu fără să-i facă să se simtă vinovați pentru ce s-a întâmplat.

Am început să lucrez ca vânzătoare într-un supermarket din cartier. Salariul era mic dar era al meu. Încet-încet am reușit să strâng bani pentru o chirie modestă într-un apartament cu două camere. Copiii au început să zâmbească din nou. Eu am început să respir din nou.

Viorel a încercat să se apropie de noi. A venit la serbarea Anei cu flori și lacrimi în ochi. Mi-a spus că merge la terapie și că vrea să fie un tată mai bun. Nu știu dacă pot să-l cred din nou.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am plecat sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru familie. Alteori mă gândesc că poate vina nu e doar a lui Viorel sau a părinților mei, ci și a mea — pentru că am tăcut prea mult timp, pentru că am sperat mereu că lucrurile se vor schimba de la sine.

Acum stau pe balconul apartamentului meu mic și privesc cerul gri al Bucureștiului. Ana râde în camera ei cu Radu. Simt liniște pentru prima dată după mulți ani.

Oare câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Oare câte dintre noi avem curajul să alegem liniștea sufletului nostru înaintea judecăților celorlalți?