Când tata își amintește de tine după zece ani

— Ilinca nu e acasă! am strigat, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura de furie și teamă. Vlad stătea în ușa apartamentului nostru din cartierul Titan, cu un buchet de flori ofilite și un zâmbet stânjenit pe față. Era prima dată când îl vedeam după aproape zece ani. Zece ani în care nu a dat niciun semn, niciun telefon, niciun mesaj de ziua ei. Și acum, dintr-o dată, vrea să fie tată.

— Camelia, te rog… vreau doar să vorbesc cu ea. Să-i spun că mi-a fost dor de ea, că am greșit. Poți să mă lași să încerc?

Mi-am mușcat buza de jos și am simțit cum mi se strânge stomacul. Îmi venea să urlu la el, să-i spun cât de mult a suferit Ilinca din cauza absenței lui. Cât de greu mi-a fost mie să-i explic de ce ceilalți copii au tați la serbare și ea nu. Dar n-am spus nimic. L-am privit doar, cu ochii plini de lacrimi pe care nu voiam să le vadă.

— Vlad, nu poți apărea așa, după atâta timp, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ilinca are aproape doisprezece ani acum. Nu mai e fetița aia care plângea după tine în fiecare seară.

A oftat și s-a uitat în jos, rușinat.

— Știu… dar am trecut prin multe. Am fost prost, am fugit de responsabilitate. Dar vreau să repar ce pot. Vreau să fiu prezent în viața ei.

M-am sprijinit de tocul ușii și am simțit cum mă copleșește oboseala anilor în care am fost mamă și tată deopotrivă. Îmi aminteam perfect serile în care Ilinca mă întreba: „Mami, de ce nu vine tata la mine?” sau „Oare tata mă mai iubește?”. Și eu îi răspundeam mereu cu jumătăți de adevăruri, încercând să-i protejez sufletul fragil.

După divorțul nostru, Vlad a dispărut complet. La început am crezut că va reveni, că va încerca măcar să păstreze legătura cu fiica lui. Dar timpul a trecut și fiecare zi fără el a devenit o rană nouă pentru Ilinca. Eu am muncit pe rupte ca să-i ofer tot ce avea nevoie: haine curate, mâncare caldă, lecții de pian la Casa de Cultură din cartier. Dar n-am putut să-i dau ceea ce-și dorea cel mai mult: un tată.

Într-o seară, când Ilinca avea șapte ani, am găsit-o plângând în pat cu poza lui Vlad în mână. „Mami, crezi că tata o să vină vreodată la mine?” Atunci am simțit că mă prăbușesc. Am plâns împreună și i-am promis că voi fi mereu acolo pentru ea.

Anii au trecut greu. Am avut momente când am vrut să renunț la tot: serviciu, lupta cu prejudecățile vecinilor („Săraca Camelia, singură cu copilul…”), nopțile nedormite când Ilinca făcea febră și nu aveam pe cine suna să mă ajute. Dar am mers mai departe pentru ea.

Acum Vlad era din nou aici, cu ochii lui albaștri care cândva mă cuceriseră și cu vocea blândă pe care nu o mai recunoșteam.

— Camelia… te rog. Dă-mi o șansă. Nu vreau să-i stric viața, vreau doar să fiu parte din ea.

Am simțit cum se rupe ceva în mine. O parte din mine voia să-l alunge pentru totdeauna, alta își dorea ca Ilinca să aibă măcar o șansă la o relație cu tatăl ei.

— Bine, Vlad. Dar nu te juca cu sufletul ei! Dacă ai venit doar ca să dispari iar peste o lună…

— Nu! Nu voi mai pleca.

Am oftat și i-am spus că poate veni a doua zi să vorbească cu Ilinca. Toată noaptea n-am putut dormi. M-am gândit la toate scenariile posibile: dacă Ilinca îl va respinge? Dacă îl va ierta prea ușor? Dacă Vlad va răni din nou copilul meu?

Dimineața am găsit-o pe Ilinca în bucătărie, desenând ceva pe o foaie albă.

— Mami, cine era bărbatul de ieri?

Am ezitat o clipă.

— Era… tatăl tău. Vrea să te vadă.

Ilinca s-a uitat la mine lung, cu ochii mari și triști.

— De ce acum?

N-am știut ce să-i răspund. Am îngenuncheat lângă ea și i-am luat mâinile în ale mele.

— Poate că oamenii greșesc uneori și le ia mult timp să-și dea seama ce au pierdut. Poate că merită o șansă… dacă tu vrei asta.

Ilinca a dat din cap încet și a spus:

— Vreau doar să știu dacă mă iubește cu adevărat sau dacă iar o să dispară.

Ziua aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Vlad a venit la ora stabilită și s-a așezat timid pe canapea. Ilinca l-a privit mult timp fără să spună nimic. Apoi l-a întrebat:

— De ce n-ai venit la mine atâția ani?

Vlad a început să plângă și i-a spus că a fost slab, că nu a știut cum să fie tată, dar că vrea să învețe acum. Au vorbit mult timp, iar eu i-am privit din pragul ușii bucătăriei, cu inima strânsă.

În următoarele luni, Vlad a încercat să recupereze timpul pierdut: a venit la serbarea ei de la școală, au mers împreună în parc, au făcut teme împreună. Dar rănile nu s-au vindecat peste noapte. Au fost momente când Ilinca îl respingea sau îi spunea direct: „Nu poți fi tata doar când vrei tu!”

Eu am încercat să fiu sprijin pentru amândoi, dar uneori simțeam că mă sufoc între dorința de a-mi proteja copilul și speranța că poate Vlad se va schimba cu adevărat.

Seara târziu, când Ilinca adormea lângă mine, mă întrebam dacă fac bine lăsându-l pe Vlad înapoi în viața noastră sau dacă îi dau încă o șansă doar pentru că mi-e teamă că fata mea va rămâne mereu cu un gol în suflet.

Oare chiar poate un părinte absent atâția ani să repare totul? Sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?