Când sângele devine apă: Povestea unei surori trădate

— Nu mai pot, Sorina! Nu mai pot să te văd cum stai degeaba în casa asta, mănânci din puținul pe care-l am și nu aduci niciun ban!

Vocea Ioanei răsuna ca un tunet în bucătăria mică, cu pereți decojiți și miros de cafea arsă. Mâinile îi tremurau pe cana de ceai, iar ochii ei, cândva blânzi, mă priveau acum cu o răceală pe care nu o recunoșteam. Eram sora ei mai mică, Sorina, și până atunci crezusem că, orice s-ar întâmpla, noi două vom rămâne împreună. Dar viața avea alte planuri.

— Ioana, știi bine că nu găsesc de muncă! Am lăsat totul la Botoșani să vin aici, la București, să încerc să-mi fac un rost. Nu e vina mea că nu mă angajează nimeni fără experiență! am încercat să mă apăr, dar vocea mi se frângea.

— Nu mă interesează! Eu plătesc chiria, eu plătesc curentul, eu trag pentru amândouă! Tu doar stai și visezi la o viață mai bună. Poate ar trebui să te trezești odată!

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie. În copilărie, împărțeam aceeași pătură sub care ne ascundeam de frigul iernilor din sat. Visam împreună la oraș, la luminile mari și la o viață fără griji. Acum, aceleași vise ne despărțeau.

— Dacă nu-ți convine, pot să plec! am spus printre dinți, deși nu aveam unde să mă duc.

— Atunci pleacă! Poate așa o să înveți să te descurci singură!

A fost ca o lovitură sub centură. Am ieșit pe ușă cu o geantă veche și câteva haine. Afară ploua mărunt, iar orașul părea mai ostil ca niciodată. Am mers ore întregi pe străzi, încercând să-mi găsesc un adăpost. Niciun prieten nu avea loc pentru mine. Într-un final, am ajuns într-un cămin social unde am dormit pe un pat tare, cu lacrimile curgându-mi pe obraz.

Zilele următoare au fost un coșmar. M-am angajat la un fast-food pentru salariul minim. Munceam 12 ore pe zi, spălam podele și serveam clienți care mă priveau de sus. În fiecare seară mă gândeam la Ioana: oare îi părea rău? Oare se gândea la mine?

Într-o zi, după o tură epuizantă, am primit un mesaj de la mama: „Sorina, ce s-a întâmplat între tine și Ioana? Plânge mereu la telefon.” Am simțit un nod în gât. Mama nu știa nimic despre scandalul nostru; nu voiam să-i spun cât de jos ajunsesem. Dar nici nu puteam minți la nesfârșit.

— Mamă, Ioana m-a dat afară din casă. Pentru bani. Pentru că nu puteam să contribui la cheltuieli.

A urmat o tăcere grea la celălalt capăt al firului.

— Of, copile… Nici noi n-am avut niciodată nimic, dar n-am lăsat vreodată pe cineva pe drumuri. Sângele apă nu se face… sau poate că se face?

Cuvintele mamei m-au urmărit zile întregi. Între timp, Ioana posta pe Facebook poze din vacanță la mare cu noul ei iubit, Rareș. Zâmbea larg, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. M-am simțit trădată încă o dată.

După două luni de muncă grea și nopți nedormite, am reușit să-mi găsesc o garsonieră modestă într-un cartier mărginaș. Nu era mult, dar era al meu. Am început să strâng bani și să visez din nou la facultate. Într-o seară, Ioana m-a sunat plângând.

— Sorina… îmi pare rău! Nu trebuia să te dau afară… Rareș m-a părăsit și acum sunt singură. Mi-e dor de tine…

Am simțit cum inima mi se strânge. Vocea ei era aceeași ca atunci când eram mici și ne certam pentru ultima felie de pâine.

— Ioana… ai ales banii în locul meu. Nu știu dacă pot să te iert așa ușor.

A urmat o tăcere apăsătoare.

— Știu… Dar ești sora mea. Te rog…

Am închis ochii și am inspirat adânc. Familia ar trebui să fie refugiu, nu câmp de luptă. Dar uneori cei dragi ne rănesc cel mai tare.

Au trecut luni până când am putut vorbi din nou cu Ioana fără să simt furie sau dezgust. Încet-încet am început să ne apropiem din nou, dar ceva s-a schimbat pentru totdeauna între noi. Am învățat că uneori sângele chiar devine apă când banii intră între oameni.

Acum stau în garsoniera mea micuță și privesc pe fereastră luminile orașului. Mă întreb: oare cât valorează o familie? Merită să ierți orice? Sau unele răni nu se vindecă niciodată?