Când părinții îmbătrânesc: Povestea mea între datorie și durere

— Ioana, nu mai pot să respir… — vocea mamei răsună slabă din dormitor, iar eu tresar, cu inima strânsă ca un pumn. Mă ridic de la masa din bucătărie, unde încercam să citesc o pagină dintr-o carte, dar cuvintele nu mai au sens de mult. Mă grăbesc spre ea, cu pași apăsați pe parchetul vechi, și o găsesc ghemuită sub pătură, cu ochii mari, umezi de frică.

— Sunt aici, mamă. Sunt aici, îi spun, încercând să-mi ascund tremurul vocii. Îi țin mâna în palma mea, simțindu-i pielea subțire ca hârtia. Inspir adânc și mă forțez să nu plâng.

De când a fost diagnosticată cu insuficiență cardiacă, viața noastră s-a transformat într-o succesiune de zile gri, dominate de pastile, programări la doctor și nopți nedormite. Tata a murit acum trei ani, iar fratele meu, Vlad, vine rar pe la noi. El spune că nu poate suporta să o vadă așa, că are prea mult de muncă la firmă și că oricum eu „mă pricep mai bine la d-astea”.

Uneori îl sun noaptea, când simt că mă prăbușesc sub greutatea singurătății și a responsabilității. — Vlad, te rog, vino măcar o zi să mă ajuți. Nu mai pot singură. — Ioana, exagerezi. Dacă ai fi mai organizată… Eu nu pot lipsi de la birou. Știi cum e șeful meu. Și oricum, tu ai fost mereu preferata ei.

Mă doare fiecare cuvânt. Nu am fost niciodată preferata nimănui. Am fost doar cea care a rămas.

În fiecare dimineață mă trezesc înaintea soarelui, pregătesc ceaiul mamei și îi dau pastilele. O ajut să se ridice din pat, să se spele pe față, să-și schimbe pijamaua. Îi povestesc despre vreme sau despre vecina de la doi care iar a uitat să-și închidă robinetul. Mama zâmbește slab și mă mângâie pe obraz.

— Ești atât de bună, Ioana… Nu știu ce m-aș face fără tine.

Dar în sufletul meu se adună resentimente ca norii negri înainte de furtună. Mă simt captivă într-o viață care nu-mi mai aparține. Am 36 de ani și nu am copii, nu am un soț care să mă țină în brațe când plâng noaptea. Prietenii s-au îndepărtat încet-încet; cine are timp de cineva care nu poate ieși niciodată la o cafea?

Într-o seară, Vlad apare pe neașteptate. Intră grăbit, cu telefonul lipit de ureche și privirea fugară.

— Salut… Ce faceți? — întreabă fără să mă privească.

— Uite, mama nu se simte bine azi. Poate stai tu puțin cu ea cât merg eu la farmacie?

— Nu pot, am o conferință importantă pe Zoom. Vin doar să văd dacă e totul ok.

Îl privesc cum stă în picioare lângă ușă, gata să fugă oricând. Mama îl privește cu ochii umezi și întinde mâna spre el.

— Vlad… rămâi puțin cu mine?

El oftează și se apleacă s-o sărute pe frunte.

— Trebuie să plec, mamă. Dar revin curând.

După ce pleacă, mama oftează adânc.

— Nu-l judeca prea aspru… Fiecare iubește cum poate.

Nu răspund nimic. În mine clocotește furia: pentru absența lui Vlad, pentru boala mamei, pentru viața mea suspendată între datoria de fiică și dorința de a trăi altfel.

Într-o noapte, mama face un atac de panică. O țin strâns în brațe pe podeaua rece din baie până când respirația i se liniștește. Plâng amândouă în tăcere.

A doua zi îl sun pe Vlad.

— Dacă nu vii azi, nu știu ce fac! — țip la el printre lacrimi.

— Ioana, nu mai dramatiza! Dacă e atât de rău, cheamă salvarea! Eu nu pot lăsa totul baltă pentru că tu nu faci față!

Închid telefonul și simt cum ceva se rupe definitiv între noi.

În zilele următoare mă mișc ca un robot: cumpăr alimente, fac curat, spăl hainele mamei. Seara stau lângă patul ei și îi citesc dintr-o carte veche de poezii. Uneori adoarme cu capul pe umărul meu ca atunci când eram copil.

Într-o după-amiază ploioasă, mama mă privește lung.

— Ioana… vreau să-ți spun ceva. Să nu-ți fie teamă să trăiești după ce eu nu voi mai fi. Să nu-ți fie teamă să ierți.

Îmi mușc buzele ca să nu izbucnesc în plâns.

— Cum să iert când doare atât de tare?

Ea zâmbește trist:

— Doar iertarea te va elibera…

Câteva luni mai târziu, mama se stinge liniștită într-o dimineață senină de aprilie. Casa e goală fără ea; tăcerea apasă pe pereți ca o povară invizibilă. Vlad vine la înmormântare și plânge pentru prima dată în fața mea. Ne îmbrățișăm strâns, fără cuvinte.

După toate acestea, rămân singură în apartamentul copilăriei mele. Privesc pe fereastră la copacii care înfloresc și mă întreb: oare am făcut destul? Oare pot vreodată să-l iert pe Vlad? Dar pe mine însămi?

Poate că dragostea adevărată începe acolo unde se termină datoria. Voi reuși vreodată să găsesc liniștea? Voi putea ierta cu adevărat?