Când mama soțului meu a devenit musafira noastră nepoftită: Poveste despre limite, iubire și trădare

— Ivona, nu te supăra, dar mama trebuie să stea la noi o perioadă. Nu are unde să se ducă, spuse Radu într-o seară ploioasă de martie, cu ochii în pământ.

Am rămas cu lingura suspendată deasupra supei. Fetița noastră, Mara, plângea în pătuț, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când Radu lua decizii fără mine, dar de data asta era altceva. Era vorba de spațiul nostru, de liniștea noastră, de începutul nostru ca familie.

— Și cât va sta? am întrebat încercând să-mi ascund furia.
— Nu știu… până își găsește ceva. Poate câteva luni.

A doua zi, Viorica a apărut cu două valize mari și o privire plină de reproș. — Vai, Ivona, ce mic e apartamentul vostru! Dar ce să facem, așa e la tineri…

În primele zile am încercat să fiu politicoasă. Îi pregăteam cafeaua dimineața, îi arătam unde sunt lucrurile prin bucătărie. Dar Viorica nu era genul care să observe eforturile altora. În scurt timp, a început să mute lucrurile prin casă după bunul plac: farfuriile au ajuns pe alt raft, hainele Mariei erau spălate „cum trebuie”, iar eu eram corectată la fiecare pas.

— Nu așa se ține copilul în brațe! O să-i strici coloana!
— Nu pune sare în mâncare, că nu e sănătos pentru Radu!

Radu tăcea. Îl vedeam cum se retrage în el însuși, evitând orice discuție. Seara, când încercam să-i spun cât de greu îmi este, ridica din umeri: — E mama mea, Ivona. Ce vrei să fac?

Într-o noapte, după ce Mara adormise greu din cauza colicilor, am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere. Mă simțeam invizibilă în propria casă. Mă întrebam dacă greșesc eu undeva sau dacă pur și simplu nu sunt destul de puternică pentru a-mi apăra teritoriul.

A doua zi dimineață, Viorica a intrat peste mine în baie fără să bată la ușă. — Ivona, ai uitat să pui prosop curat pentru Radu! Și iar ai lăsat pasta de dinți deschisă…

Am simțit cum explodez: — Doamnă Viorica, vă rog frumos să respectați intimitatea noastră! Nu suntem copii!

A rămas blocată o clipă, apoi a ieșit trântind ușa. Seara i-a spus lui Radu că sunt obraznică și nerecunoscătoare. El m-a privit cu ochii goi: — Nu trebuia să-i vorbești așa mamei mele…

În zilele următoare tensiunea a crescut. Mara plângea tot mai mult, eu nu mai dormeam nopțile și mă simțeam ca o străină în propria casă. Prietenele mele mă sfătuiau să pun piciorul în prag: — E viața ta! Nu poți trăi la cheremul soacrei!

Dar Radu nu voia să audă de discuții serioase. — E doar o perioadă grea, Ivona. O să treacă…

Într-o seară, după ce am adormit Mara cu greu, am găsit-o pe Viorica cotrobăind prin sertarele mele din dormitor. — Caut niște șervețele pentru Radu. Știi că are nasul sensibil…

Atunci am simțit că nu mai pot. Am luat-o pe Mara în brațe și am ieșit din casă fără să spun nimic. Am mers la mama mea și i-am povestit totul printre lacrimi.

— Ivona, tu trebuie să decizi ce fel de viață vrei pentru tine și copilul tău. Dacă nu pui limite acum, nu o vei mai putea face niciodată.

Am stat două zile la mama mea. Radu m-a sunat abia după ce Viorica l-a presat: — Ce faci? Când te întorci? Mama e supărată…

— Dar tu? Tu nu ești supărat? Tu nu vezi că ne pierdem unul pe altul?

A tăcut mult timp la telefon. — Nu știu ce să fac… E mama mea…

M-am întors acasă doar ca să discutăm față în față. I-am spus lui Radu că nu pot continua așa. Că am nevoie de spațiul meu, de liniștea mea și că dacă nu găsim o soluție împreună, relația noastră nu are viitor.

Au urmat zile grele de discuții și lacrimi. Până la urmă, Radu a acceptat să vorbească cu Viorica și i-a propus să stea temporar la sora lui până își găsește un loc al ei.

Când a plecat Viorica, casa părea din nou a noastră. Dar ceva se rupsese între mine și Radu. Încrederea mea fusese zdruncinată.

Mă uit acum la Mara cum doarme liniștită și mă întreb: oare câte familii trec prin astfel de încercări? Unde se termină datoria față de părinți și unde începe dreptul la propria fericire? Voi ce ați fi făcut în locul meu?