Când mama soacră a distrus liniștea familiei mele: Curajul de a-mi apăra copilul

— Mara, adu-mi repede ceaiul! Și nu uita să ștergi masa, că altfel îi spun mamei tale că nu ești în stare de nimic!
Am încremenit în pragul ușii bucătăriei, cu mâna strânsă pe clanță. Era ora șapte dimineața, iar mirosul de cafea proaspătă nu reușea să acopere tonul aspru al mamei soacre. Mara, fetița mea de doar zece ani, tremura cu ceainicul în mână, încercând să nu verse nimic. Ochii ei mari, căprui, se umpleau de lacrimi pe care încerca să le ascundă.

Nu era prima dată când o vedeam pe mama soacră, Elisabeta, punând-o pe Mara la treabă ca pe o servitoare. Dar în dimineața aceea, ceva s-a rupt în mine. Am simțit o furie mocnită și o neputință care m-au făcut să-mi mușc buzele până la sânge.

— Mamă, te rog, las-o pe Mara să-și termine temele înainte de școală, am spus cu voce tremurată.
— Dacă nu o înveți de mică să fie gospodină, o să ajungă o leneșă ca tine! a replicat Elisabeta, privindu-mă cu dispreț.

Soțul meu, Vlad, a intrat în bucătărie exact atunci. S-a uitat la mine, apoi la mama lui și la Mara. A oftat adânc și a ales să tacă. Întotdeauna tăcea când era vorba de mama lui.

Așa au început lunile de coșmar. Elisabeta s-a mutat la noi după ce a rămas văduvă și, încet-încet, a pus stăpânire pe casa noastră. Orice făceam era greșit: ciorba mea era prea sărată, hainele nu erau călcate „ca la carte”, iar Mara era mereu ținta criticilor ei. O compara cu verișorii „perfecți” din partea cealaltă a familiei și îi spunea că nu va ajunge niciodată „cineva”.

Într-o seară, după ce Mara s-a retras plângând în camera ei, am încercat să vorbesc cu Vlad.
— Vlad, nu mai pot. Mama ta îi face rău Marei. Nu vezi cum s-a schimbat copilul nostru? Nu mai râde, nu mai vrea să iasă afară…
— E bătrână și singură… Nu putem s-o dăm afară. O să treacă.
— Nu trece! Se agravează! Dacă nu faci ceva, o să plec eu cu Mara!

Vlad s-a ridicat nervos și a ieșit din cameră fără să spună nimic. În acea noapte am plâns în tăcere lângă Mara, care adormise cu obrajii umezi.

Zilele au devenit tot mai grele. Elisabeta găsea mereu motive să mă umilească în fața Marei sau a vecinilor. Odată, la masă, a spus:
— Dacă ai fi avut și tu o mamă ca lumea, poate ai fi știut să-ți crești copilul!
Am simțit cum mă sufoc de rușine și furie.

Mara a început să se izoleze. Nu mai voia să meargă la școală și se plângea mereu de dureri de burtă. Într-o zi am găsit un bilet ascuns sub pernă: „Mami, de ce nu mă iubește bunica? Ce am făcut greșit?”

Am luat biletul și l-am pus în fața lui Vlad.
— Citește! Citește ce simte copilul nostru!
Vlad a citit și a rămas mut. Pentru prima dată l-am văzut plângând.

A doua zi am avut o discuție decisivă cu Elisabeta.
— Mamă, trebuie să pleci. Ne faci rău tuturor.
Ea a început să țipe:
— Cum îndrăznești? Eu v-am crescut pe amândoi! Acum mă aruncați ca pe o cârpă?
— Nu te aruncăm, dar nu mai putem trăi așa. Mara suferă din cauza ta!

A plecat trântind ușa și blestemându-ne. Vecinii au auzit totul și au început să ne evite sau să ne privească cu milă.

Primele zile fără ea au fost ciudate. Casa părea goală, dar liniștea era binevenită. Mara a început să zâmbească din nou, încet-încet. Vlad era abătut și vinovat, dar mă ajuta mai mult ca niciodată.

Au trecut luni până când am reușit să ne regăsim echilibrul. Elisabeta nu ne-a mai căutat niciodată. Familia soțului ne-a judecat aspru; unii ne-au întors spatele definitiv.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine. Dacă am fost egoistă sau dacă am salvat-o pe Mara de o traumă care ar fi urmărit-o toată viața.

Poate că uneori trebuie să alegi între ceea ce e „corect” pentru ceilalți și ceea ce e vital pentru sufletul copilului tău.

Oare câți dintre noi avem curajul să rupem lanțurile vechilor obiceiuri pentru a ne proteja familia? Ce preț suntem dispuși să plătim pentru liniștea copiilor noștri?