Când fiul meu a plecat: Povestea unei mame rămase singure

— Radu, mă auzi? Radu?!

Vocea mea răsuna în bucătăria goală, în timp ce țineam telefonul la ureche și ascultam tonul monoton. Era a treia oară săptămâna asta când încercam să-l sun. De fiecare dată, același rezultat: niciun răspuns. M-am așezat la masa veche, cu fața de masă brodată de mama mea, și am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. Nu sunt genul care plânge ușor, dar astăzi nu m-am putut abține.

Radu a fost mereu băiatul meu bun. Nu mi-a dat niciodată bătăi de cap. A învățat bine, a ajutat la gospodărie, și-a găsit singur drumul în viață. Când a venit acasă cu Irina, fata aceea cu ochi verzi și râs molipsitor, am simțit că totul e la locul lui. S-au căsătorit într-o zi de mai, cu flori de liliac pe masă și rudele adunate în curte. Am plâns atunci de fericire.

— Mamă, știi că vreau să-ți spun ceva… — mi-a zis Radu într-o seară, la puțin timp după nuntă.
— Ce s-a întâmplat, dragul meu?
— Am primit o ofertă de muncă în Germania. E o șansă mare pentru mine… pentru noi.

Am tăcut câteva clipe. În sufletul meu era furtună, dar pe față am zâmbit.
— Dacă asta vă face fericiți, mergeți! Eu mă descurc aici.

Și chiar am crezut că mă voi descurca. Am crescut la țară, am trecut prin lipsuri și greutăți. Dar nimic nu te pregătește pentru liniștea apăsătoare care se lasă peste casă când copilul tău pleacă. La început vorbeam des: pe WhatsApp, pe video, îmi trimiteau poze cu apartamentul lor mic din Köln, cu parcul unde ieșeau la plimbare. Dar încet-încet, mesajele s-au rărit.

— Mamă, suntem ocupați… — îmi spunea Radu când reușeam să-l prind.
— Știu, dragul meu. Aveți grijă de voi.

Apoi au venit sărbătorile. De Crăciun am gătit sarmale și cozonac ca în fiecare an. Am pus farfurii pentru toți, ca și cum ar fi fost acasă. Dar masa a rămas goală. Vecina mea, tanti Viorica, a venit pe la mine cu o felie de cozonac.

— Ce faci, Mario? Nu mai vine Radu acasă?
— Nu poate, are mult de lucru… — am mințit eu.

Adevărul era că nu știam dacă va mai veni vreodată. Irina nu părea să-și dorească să se întoarcă. De fiecare dată când vorbeam cu ea părea grăbită, distantă.

— Maria, trebuie să înțelegi că aici avem altfel de viață — mi-a spus într-o zi la telefon.
— Nu vreau să vă țin legați de mine… doar să știu că sunteți bine.

Dar nu mai știam nimic. Radu nu mai răspundea la telefon decât rar și scurt. Mesajele mele rămâneau fără răspuns zile întregi. Într-o zi am primit un mesaj sec: „Suntem bine. Te sunăm noi.”

Am început să mă întreb dacă am greșit undeva. Poate am fost prea insistentă? Poate trebuia să fiu mai rece? Sora mea, Elena, mi-a zis:

— Lasă-i în pace! Așa sunt copiii acum. Au viața lor.

Dar cum să-i las? E copilul meu! M-am trezit într-o dimineață cu gândul să vând casa și să mă mut la oraș, mai aproape de oameni. Dar cui să-i spun? Prietenele mele au nepoți care le vizitează în fiecare weekend. Eu am rămas cu pozele de pe perete și cu amintirile.

Într-o seară am adunat curaj și l-am sunat din nou pe Radu. După multe tonuri, mi-a răspuns Irina.

— Da?
— Irina… ești tu? Pot vorbi cu Radu?
— E ocupat acum. Ce s-a întâmplat?
— Nimic… doar voiam să știu dacă sunteți bine.
— Suntem bine. O să te sune el când poate.

M-am simțit ca un musafir nepoftit în propria familie. Am început să mă gândesc la toate sacrificiile făcute pentru el: nopțile nedormite când era bolnav, banii strânși pentru facultate, hainele cumpărate din puținul nostru. Și acum? Un mesaj sec pe lună.

Într-o zi m-am întâlnit cu preotul satului la magazin.

— Mario, nu te mai văd la biserică…
— Nu prea mai am chef de nimic părinte…
— Nu-ți pierde speranța! Copiii se întorc mereu la rădăcini.

Dar dacă nu se mai întorc? Dacă lumea lor e acolo și eu am rămas doar o poveste veche?

Într-o duminică am primit un telefon neașteptat. Era Radu.

— Mamă… îmi pare rău că n-am mai sunat…
— Ești bine? Ce faci?
— Am avut mult de lucru… Știi, Irina e însărcinată.

M-am bucurat sincer pentru el, dar bucuria s-a amestecat cu tristețe. Oare voi apuca să-mi țin nepotul în brațe? Sau voi fi doar o voce la telefon?

Acum stau singură în bucătărie și mă uit la poza lui Radu copil, cu ochii mari și zâmbet larg. Îmi pun mereu aceeași întrebare: unde se termină dragostea de mamă și unde începe libertatea copilului? Oare am făcut bine lăsându-l să plece fără să lupt mai mult pentru el?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum găsești echilibrul între dorința de a-ți vedea copilul fericit și nevoia ta de a nu rămâne singur?