Când fiica mea mi-a lăsat nepotul: Adevăruri ascunse și răni vechi

— Mamă, te rog, nu am pe nimeni altcineva. Nu pot să-l las pe Vlad singur… vocea Irinei tremura la telefon, iar eu simțeam cum mi se strânge inima. Era trecut de miezul nopții, iar afară ningea cu furie. M-am uitat la Mihai, soțul meu, care citea ziarul în sufragerie, și am oftat adânc.

— Bine, Irina, vin acum. Să nu-ți faci griji pentru Vlad, îi spun cu vocea aceea pe care o foloseam când era mică și se temea de întuneric.

Am ajuns la apartamentul ei cu palmele transpirate și inima bătând nebunește. Vlad dormea liniștit, cu obrajii roșii de la febră. Am rămas lângă el toată noaptea, ascultându-i respirația și gândindu-mă la Irina. Ce se întâmplase cu ea? De ce nu-mi spusese nimic despre problemele ei de sănătate?

A doua zi dimineață, am găsit pe masa din bucătărie o scrisoare. Hârtia era mototolită, scrisul grăbit și stângaci:

„Mamă, știu că nu ți-am spus totul. Am făcut multe greșeli și mi-e teamă că te-am dezamăgit. Dacă citești asta, înseamnă că nu am avut curaj să-ți spun în față. Ai grijă de Vlad. El nu are nicio vină.”

Am simțit cum mă prăbușesc pe scaun. Mihai a venit lângă mine, a citit scrisoarea și a rămas tăcut. Nici el nu știa mai multe decât mine. Ne-am privit lung, ca doi străini care împart aceeași casă de zeci de ani.

Zilele au trecut greu. Vlad era retras, vorbea puțin și mă privea cu ochi mari, întrebători. Într-o seară, când îi citeam o poveste, m-a întrebat:

— Bunico, tu știi unde e mami? De ce nu vine acasă?

Am înghițit în sec și i-am zâmbit forțat:

— Mami e la spital, dar se va întoarce curând. Promit.

Dar nu eram sigură că spun adevărul. Irina nu răspundea la telefon, iar medicii nu-mi dădeau detalii. Începusem să mă gândesc la toate momentele în care am fost prea ocupată cu munca sau prea obosită ca să-i ascult grijile. Oare când se îndepărtase atât de mult de mine?

Într-o după-amiază, am găsit în dulapul Irinei un dosar cu acte și fotografii vechi. Printre ele era o poză cu un bărbat necunoscut ținând-o pe Vlad în brațe. Pe spate scria: „Tatăl tău te iubește”. Am simțit un fior rece pe șira spinării. Cine era acest om? Irina nu-mi vorbise niciodată despre el.

Când Mihai a venit acasă, i-am arătat poza.

— Știai ceva despre asta?

— Nu… dar poate ar fi trebuit să fim mai atenți la ce se întâmplă cu ea. Poate am fost prea ocupați cu ratele la bancă și cu grijile noastre.

Am început să mă întreb dacă sacrificiile noastre chiar au avut vreun rost. Am muncit ani întregi ca să-i cumpărăm un apartament, să-i asigurăm tot ce are nevoie. Dar poate că tot ce-și dorea era să fim acolo pentru ea.

Într-o seară, Vlad s-a trezit plângând:

— Mi-e dor de mami… Vreau la ea!

L-am luat în brațe și am plâns împreună. Atunci am realizat cât de puțin știam despre viața Irinei. Nu știam cine e tatăl copilului ei, nu știam prin ce trece sau ce o doare cu adevărat.

După o săptămână, Irina m-a sunat în sfârșit. Vocea ei era slabă:

— Mamă… trebuie să-ți spun ceva. Nu mai pot să ascund.

Am alergat la spital cu sufletul la gură. Irina era palidă și slăbită, dar ochii îi ardeau de febră și rușine.

— Mamă… Vlad nu e doar copilul meu. E copilul meu și al lui Radu… bărbatul din poză. Ne-am despărțit când am aflat că sunt însărcinată. El n-a vrut să audă de copil… Am încercat să mă descurc singură, dar m-am îmbolnăvit și mi-a fost frică să-ți spun adevărul.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am luat-o de mână:

— Irina, orice ar fi, sunt mama ta. Nu trebuia să treci singură prin toate astea.

A izbucnit în plâns și mi-a spus tot: despre nopțile nedormite, despre frica de a nu fi o mamă bună, despre rușinea că nu a reușit să-mi spună adevărul mai devreme.

Când am ieșit din spital împreună cu ea și Vlad, am simțit că suntem din nou o familie — una rănită, dar sinceră pentru prima dată după mulți ani.

Acum mă uit la Irina cum își ține copilul în brațe și mă întreb: oare câte mame și fiice trăiesc cu astfel de secrete între ele? Oare cât de mult ne rănim fără să vrem atunci când alegem tăcerea în locul adevărului?