Când familia devine o enigmă: Povestea mea de mamă între speranță și dezamăgire

— Nu mai intrați peste noi fără să bateți la ușă! vocea Mirelei a răsunat ascuțit prin peretele subțire care ne despărțea. Am rămas cu mâna pe clanța ușii, cu tava de sarmale aburinde tremurându-mi în brațe. Inima mi-a sărit o bătaie. Nu era prima dată când Mirela ridica tonul, dar niciodată nu fusese atât de directă. Vlad, fiul meu, stătea în spatele ei, cu ochii în pământ, evitând privirea mea.

M-am întors încet spre casă, simțind cum mi se strânge pieptul. Îmi amintesc perfect ziua când Vlad și Mirela au venit la noi cu vestea că vor să cumpere casa vecină. M-am bucurat ca un copil. „O să fim aproape, mamă! O să ne vedem în fiecare zi!”, mi-a spus Vlad, iar eu am început să visez la duminici cu miros de cozonac și râsete de nepoți.

Primele luni au fost liniștite. Mirela părea politicoasă, chiar dacă uneori simțeam o răceală în gesturile ei. Îi duceam prăjituri, îi ofeream ajutor la grădinărit, iar ea îmi mulțumea sec. „Nu trebuia, doamnă Maria.” Atât. Niciodată „mamă”, niciodată un zâmbet adevărat.

Apoi au început micile tensiuni. O privire aruncată peste umăr când îi sugeram ceva despre creșterea copilului lor, Andrei. Un oftat când îi propuneam să luăm masa împreună. Vlad părea prins la mijloc, mereu grăbit, mereu cu mintea în altă parte.

Într-o seară, după ce am auzit-o pe Mirela certându-l pe Vlad pentru că a stat prea mult la mine, am simțit că ceva nu e în regulă. Am încercat să vorbesc cu el.

— Vlad, ești bine? Parcă nu mai ești tu…

— Mamă, te rog… Nu vreau să discutăm acum. E greu pentru toți.

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Eu, care l-am crescut singură după ce tatăl lui a murit într-un accident stupid la combinat, eu care am muncit douăzeci de ani la croitorie ca să nu-i lipsească nimic… Acum eram un intrus în viața lui.

Într-o duminică, am încercat să organizez o masă mare, ca pe vremuri. Am gătit tot ce știam că le place: ciorbă de burtă pentru Vlad, plăcintă cu mere pentru Andrei. Mirela a venit ultima, cu telefonul la ureche și privirea pierdută.

— Nu pot sta mult, am o ședință online.

Am încercat să glumesc:

— Duminica e pentru familie, nu pentru muncă!

Mirela m-a privit rece:

— Poate pentru dumneavoastră. Pentru mine e altfel.

Atunci am simțit că nu mai e loc pentru mine la masa lor. După acea zi, vizitele lor s-au rărit. Andrei venea doar când Mirela era plecată. Vlad mă suna tot mai rar.

Într-o seară ploioasă de toamnă, am văzut-o pe Mirela certându-se cu Vlad în curte. Am ieșit să văd dacă pot ajuta.

— Ce vrei? Nu vezi că avem o discuție privată?

M-am retras rușinată. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am întrebat unde am greșit. Poate am fost prea prezentă? Poate am sufocat-o pe Mirela cu grija mea? Sau poate ea nu a vrut niciodată să fac parte din viața lor?

Am început să mă izolez. Prietenele mele mă întrebau ce fac copiii, iar eu mințeam: „Sunt bine, suntem mereu împreună.” Dar adevărul era că mă simțeam tot mai singură.

Într-o zi, Andrei a venit plângând la mine:

— Bunico, mama și tata se ceartă mereu… Eu vreau să stau la tine!

L-am strâns în brațe și mi-au dat lacrimile. Pentru el trebuia să fiu puternică.

Am încercat din nou să vorbesc cu Vlad:

— Vlad, nu vreau să vă stric familia… Dar nu pot să nu sufăr când văd cât de rece e Mirela cu mine.

— Mamă… E complicat. Mirela are probleme la serviciu, e stresată… Te rog să ai răbdare.

Dar răbdarea mea se termina. Într-o zi am găsit-o pe Mirela la poartă, vorbind la telefon:

— Nu mai suport! Mama lui Vlad e peste tot! Nu pot respira!

M-a văzut și a închis brusc telefonul.

— Doamnă Maria… Trebuie să punem niște limite. Eu am nevoie de spațiul meu.

Am simțit că mă prăbușesc. Toată viața mea fusese despre familie. Acum eram un obstacol.

Au trecut luni de zile în care ne-am văzut doar din întâmplare pe stradă sau la magazin. Vlad părea tot mai obosit, Andrei tot mai retras.

În Ajunul Crăciunului am lăsat un cozonac la ușa lor și o scrisoare: „Vreau doar să știți că vă iubesc și că sunt aici dacă aveți nevoie de mine.”

Nu mi-au răspuns niciodată.

Acum stau singură la masa din bucătărie și mă uit la poza lui Vlad de când era mic. Mă întreb dacă dragostea de mamă poate fi vreodată prea mult sau dacă lumea s-a schimbat atât de tare încât nu mai știm cum să fim familie.

Oare unde am greșit? Și ce înseamnă astăzi să fii mamă când familia ta pare să devină un străin?