Când familia cere mai mult decât poți da: Povestea unei inimi împărțite

— Lucia, nu-mi vine să cred că nu vrei să-mi dai pătuțul Ilincăi! Ce faci cu el, îl ții de decor? Vocea mamei mele răsuna în telefon, tăioasă, ca o lamă care taie aerul. Mă uitam la fetița mea care dormea liniștită, cu obrajii roșii și părul ciufulit, și simțeam cum mi se strânge inima. Nu era doar un pătuț. Era amintirea nopților nedormite, a primului zâmbet, a primelor lacrimi. Dar pentru mama, era doar un obiect pe care sora mea, Ana, îl putea folosi pentru copilul ei care urma să se nască.

— Mamă, nu pot… încă nu sunt pregătită să-l dau. Poate mai avem nevoie de el, poate…

— Lucia, nu fi egoistă! Ana are nevoie acum. Tu ai tot ce-ți trebuie. Mereu ai avut! De ce nu poți să ajuți?

Am închis ochii și am inspirat adânc. Era mereu la fel. De când mă știu, am fost copilul „care se descurcă”, cea care nu cere nimic, cea care dă mereu. Când eram mică, Ana primea hainele noi, iar eu le moșteneai. Când am intrat la facultate, mi-am luat un job ca să nu fiu o povară. Acum, la treizeci și unu de ani, eram tot eu cea care trebuia să cedeze.

Vlad mă privea din pragul bucătăriei. — Iar te sună mama ta? Ce vrea acum?

— Pătuțul Ilincăi… pentru Ana.

— Și ce-ai zis?

— Ce zic mereu: că nu pot. Dar mă simt vinovată. Poate chiar sunt egoistă…

Vlad s-a apropiat și m-a luat în brațe. — Nu ești egoistă. Ai dreptul să păstrezi ce e al tău. Să-ți protejezi familia ta.

Dar vocea mamei răsuna în mintea mea: „Tu ai tot ce-ți trebuie.” Chiar aveam? Aveam liniște? Aveam dreptul la propriile mele dorințe?

A doua zi, Ana mi-a scris un mesaj: „Lucia, te rog frumos… Știu că ții la pătuț, dar chiar am nevoie de el. Nu am bani să cumpăr altul. Mama zice că ești supărată pe mine. E adevărat?”

M-am uitat la Ilinca jucându-se cu ursulețul ei preferat în pătuțul acela vechi și am simțit cum mă sufoc între două lumi: cea a datoriei față de familie și cea a iubirii pentru copilul meu.

Seara, după ce Ilinca a adormit, am sunat-o pe mama.

— Mamă, nu pot să-ți dau pătuțul acum. Ilinca încă îl folosește. Când nu o să mai avem nevoie de el, o să-l dau Anei.

— Lucia, nu mă așteptam la asta de la tine! Sora ta plânge din cauza ta! Tu ai uitat cum e să n-ai nimic? Ai uitat cât am muncit pentru voi?

Mi-au dat lacrimile. Nu uitasem nimic. Îmi aminteam perfect serile când mama venea obosită de la muncă și ne aducea câte o ciocolată ieftină pe care o împărțeam cu Ana. Îmi aminteam frigul din apartamentul vechi și promisiunea că noi două vom fi mereu una pentru alta.

Dar acum eram mamă. Și Ilinca era prioritatea mea.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. Mama nu-mi mai răspundea la telefon. Ana posta pe Facebook mesaje pasiv-agresive despre „oamenii care nu știu să fie familie”. Tata încerca să mă împace: — Las-o pe mama ta, știe ea că tu ai inima bună.

Dar eu nu mai știam cine sunt. O fiică bună? O soră egoistă? O mamă protectoare?

Într-o duminică dimineață, când Vlad făcea clătite iar Ilinca râdea cu gura plină de gem, am simțit pentru prima dată liniște. Poate că familia nu înseamnă doar sacrificiu fără margini. Poate că am dreptul la limite.

Seara aceea am scris un mesaj Anei: „Te iubesc și vreau să te ajut, dar acum nu pot renunța la pătuțul Ilincăi. Când va fi momentul potrivit, va fi al vostru.”

A doua zi mi-a răspuns scurt: „Înțeleg.”

Nu știu dacă chiar a înțeles sau doar s-a resemnat. Dar eu am simțit că am făcut primul pas spre mine însămi.

Mă întreb uneori: cât de mult putem da fără să ne pierdem? Unde se termină datoria față de ceilalți și unde începe grija față de noi? Poate că răspunsul nu e niciodată simplu — dar poate că merită să-l căutăm împreună.