Când Dragostea Se Stinge: Povestea Unei Căsnicii Îngropate în Nepăsare

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să mă prefac că totul e bine! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el răsfoia absent canalele televizorului.

Radu a ridicat din umeri, fără să mă privească. — Ce vrei să spui? Nu e nimic în neregulă, doar ai avut o zi proastă la serviciu.

M-am uitat la el, la burta care îi atârna peste curea, la ochii lui obosiți și lipsiți de orice scânteie. Nu mai era bărbatul de care mă îndrăgostisem în facultate, cel care mă făcea să râd cu poftă și care mă ținea de mână pe stradă. Acum era doar o prezență tăcută, un om care trăia pe lângă mine, nu cu mine.

M-am așezat pe marginea patului și am început să plâng în hohote. Mă simțeam atât de singură, de parcă eram captivă într-o cameră fără ferestre. Îmi aminteam serile când găteam împreună, când dansam în bucătărie pe muzica veche a lui Holograf. Acum, fiecare cină era o tăcere apăsătoare, iar eu mă simțeam invizibilă.

— Radu, te rog… Hai să facem ceva împreună. Să mergem la plimbare dimineața, să gătim ceva sănătos… Să încercăm să fim din nou noi.

A oftat adânc și a dat din cap a lehamite. — Nu am chef de prostii din astea. Sunt obosit. Lasă-mă să mă uit la meci.

În acea clipă am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine. Am început să mă uit la mine însămi cu alți ochi: eram încă tânără, dar obosită de atâta luptă cu zidurile lui de indiferență. Prietenele mele îmi spuneau că trebuie să am răbdare, că toți bărbații se schimbă după nuntă. Dar eu nu voiam să accept că dragostea noastră s-a transformat într-o rutină apăsătoare.

Într-o zi, la serviciu, colega mea Irina m-a întrebat:

— Ce ai pățit? Pari tot timpul tristă.

Am zâmbit forțat. — Nimic… doar oboseală.

Dar Irina nu s-a lăsat păcălită. — Nu vrei să ieșim la o cafea după program? Poate te ajută să vorbești cu cineva.

Am acceptat. În cafenea, printre aburii cafelei și zgomotul vesel al oamenilor din jur, am început să-i povestesc despre Radu. Despre cum nu mai comunicăm, despre cum nu mai are grijă nici de el, nici de mine. Irina m-a ascultat cu răbdare și mi-a spus:

— Nu ești singura care trece prin asta. Dar trebuie să faci ceva pentru tine. Să nu te pierzi pe tine însăți.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să merg singură la plimbare dimineața. Am slăbit câteva kilograme și am început să mă simt mai bine în pielea mea. Dar acasă, totul era la fel: Radu era tot mai absent, iar eu tot mai străină.

Într-o seară, după ce am venit de la alergat în parc, l-am găsit pe Radu pe canapea, cu o bere în mână și firimituri pe tricou.

— Ai fost iar la alergat? m-a întrebat fără interes.

— Da. M-ar fi bucurat să vii și tu cu mine…

A dat din umeri și a schimbat subiectul. — Mâine vine frate-miu la meci. Să nu uiți să faci ceva de ronțăit.

Atunci am simțit că nu mai pot continua așa. Am început să evit serile acasă, să stau peste program sau să ies cu Irina și alte colege. Radu nu părea deranjat; ba chiar părea ușurat că nu trebuie să dea explicații sau să facem conversație.

Mama mea a observat schimbarea când am mers într-o duminică la ea:

— Ce se întâmplă cu voi? Parcă nu mai sunteți aceeași familie veselă…

Am izbucnit în plâns și i-am povestit totul. Mama m-a strâns în brațe și mi-a spus:

— Dragostea nu moare peste noapte, dar dacă nu o uzi zilnic cu grijă și atenție, se usucă încet-încet.

Vorbele ei m-au urmărit zile întregi. Am încercat încă o dată să vorbesc cu Radu:

— Radu, eu nu mai pot trăi așa. Simt că nu-ți mai pasă nici de mine, nici de tine însuți. Vreau să mergem la consiliere de cuplu.

A râs scurt și ironic:

— Ce prostii! Doar nebunii merg la psiholog! Dacă nu-ți convine, fă ce vrei.

Atunci am știut că nu mai există cale de întoarcere. Am început să caut un apartament mic pentru mine și am vorbit cu un avocat despre divorț. Când i-am spus lui Radu că vreau să ne despărțim, a ridicat din umeri:

— Faci ce vrei. Oricum nu mai e ca înainte.

Am plecat din casa noastră cu inima frântă, dar cu sentimentul că mă regăsesc pe mine însămi după ani de absență. Au trecut luni până când am reușit să dorm liniștită noaptea fără să mă simt vinovată sau singură.

Uneori mă întreb dacă aș fi putut face mai mult sau dacă vina e doar a lui Radu. Dar știu sigur că dragostea nu poate supraviețui fără grijă reciprocă și fără dorința de a lupta pentru cel de lângă tine.

Oare câte femei trăiesc astăzi aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi alegem să rămânem invizibile într-o relație doar din frica de singurătate?