Când dragostea devine război: Povestea unui proces de pensie alimentară care a destrămat o familie

— Nu mai suport, Vlad! Nu vezi că Ilinca suferă? strigam, cu vocea tremurândă, în bucătăria noastră rece, unde aburul cafelei se ridica printre lacrimile mele. Vlad stătea în ușă, cu brațele încrucișate, privindu-mă ca pe un străin.

— Nu eu am ales să pleci, Ana. Tu ai vrut divorțul, tu să-ți asumi consecințele! răspunse el, apăsat, fără să clipească.

Așa a început totul. O ceartă banală, transformată într-un război rece care nu părea să se mai termine. Când am semnat actele de divorț, am crezut că va fi greu, dar nu imposibil. Am crezut că vom rămâne părinți buni pentru Ilinca, chiar dacă nu mai eram soț și soție. Dar m-am înșelat amarnic.

La început, Vlad venea să o vadă pe Ilinca la sfârșit de săptămână. Îi aducea jucării și dulciuri, încerca să compenseze absența lui din timpul săptămânii. Dar apoi a început să întârzie cu pensia alimentară. Prima dată a fost o lună, apoi două. Când l-am sunat să-l întreb ce se întâmplă, mi-a spus sec:

— Nu am bani acum. Să te descurci!

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Salariul meu de educatoare abia ne ajungea pentru chirie și mâncare. Facturile se adunau pe masa din sufragerie ca niște sentințe. Ilinca mă întreba mereu când vine tati și de ce nu mai mergem la cofetărie ca înainte.

Într-o zi, după ce am plătit ultima rată la gaz și am rămas cu 50 de lei până la salariu, am cedat. Am sunat-o pe mama:

— Mamă, nu mai pot. Vlad nu mai plătește nimic pentru Ilinca. Ce să fac?

Mama a oftat greu la telefon:

— Ana, du-te la tribunal. Nu te lăsa călcată în picioare! Pentru Ilinca trebuie să lupți.

Mi-era groază de gândul unui proces. Îmi imaginam privirile judecătoarei, întrebările avocatei lui Vlad, bârfele vecinilor. Dar n-aveam de ales. Am strâns toate chitanțele, am adunat mesajele cu promisiuni neonorate și am depus cererea la Judecătoria Sectorului 4.

A urmat o perioadă de coșmar. Vlad a început să mă sune zilnic:

— Vrei să mă faci de râs? Să știe toată lumea că m-ai dat în judecată?

— Nu vreau decât ce i se cuvine Ilincăi! îi răspundeam printre lacrimi.

În ziua procesului, m-am îmbrăcat cu cea mai sobră rochie pe care o aveam. Mâinile îmi tremurau când am intrat în sala de judecată. Vlad era deja acolo, cu un avocat tânăr și arogant lângă el. Nu m-a privit deloc.

Judecătoarea a ascultat argumentele noastre cu răbdare. Avocatul lui Vlad a încercat să mă facă să par o mamă incapabilă:

— Doamna Ana nu are venituri suficiente, nu poate asigura un trai decent copilului!

Am simțit cum mi se taie respirația. Am vrut să țip că eu sunt cea care stă nopți întregi lângă Ilinca atunci când are febră, că eu îi citesc povești și îi fac pachețelul pentru școală.

La final, judecătoarea a decis: Vlad trebuia să plătească pensie alimentară lunară și să respecte programul de vizită.

Credeam că totul se va liniști după hotărâre. Dar Vlad a devenit și mai rece. Când venea să o ia pe Ilinca, nici nu mă saluta. Odată chiar a spus:

— Să nu crezi că ai câștigat ceva! Copilul va afla cine ești cu adevărat!

Ilinca a început să devină tot mai retrasă. Nu mai voia să meargă la tatăl ei și plângea înainte de fiecare weekend petrecut cu el.

— Mami, de ce te ceartă tati? De ce nu putem fi toți trei ca înainte?

Nu știam ce să-i răspund. Simțeam că orice cuvânt al meu ar fi putut fi folosit împotriva mea.

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit cu capul pe genunchii mei, am izbucnit în plâns. M-am întrebat dacă am făcut bine luptând pentru drepturile ei sau dacă nu cumva am condamnat-o la o copilărie plină de conflicte.

Sora mea, Raluca, m-a sunat atunci:

— Ana, nu e vina ta! Vlad trebuie să-și asume responsabilitatea de tată. Tu ai făcut tot ce ai putut pentru Ilinca.

Dar gândurile negre nu-mi dădeau pace. Într-o zi, la școală, educatoarea mi-a spus că Ilinca desenează mereu două case separate și un pod între ele.

— E clar că suferă din cauza separării voastre…

Am început să merg cu Ilinca la psiholog. Încet-încet, ea a început să vorbească despre fricile și dorințele ei. Mi-a spus într-o zi:

— Mami, vreau doar să fim liniștiți.

Mi-am dat seama atunci că bătălia pentru bani și orgolii nu face decât să-i rănească sufletul fragil.

Acum încerc să las ura la o parte când vorbesc cu Vlad. Îi trimit poze cu Ilinca, îi spun despre reușitele ei la școală. Uneori răspunde sec, alteori nu răspunde deloc. Dar măcar încerc.

M-am întrebat de multe ori: oare câți copii ca Ilinca trăiesc drama asta în România? Câți părinți uită că adevărata lor datorie e față de copil, nu față de orgoliile lor?

Poate că nu voi primi niciodată răspunsuri clare sau dreptate deplină. Dar știu sigur un lucru: voi lupta mereu pentru liniștea și fericirea Ilincăi.

Oare cât de mult ar trebui să ne sacrificăm pentru copiii noștri? Și cum putem opri războiul dintre noi ca adulți înainte ca el să-i distrugă pe cei mici?