Când dragostea devine povară: Între fiu și soacră, la marginea răbdării

— Paul, nu mai pot! Nu mai pot să te văd așa, băiatul meu… De ce nu-mi răspunzi la telefon? De ce nu vii acasă?
Vocea mea tremura în timp ce vorbeam cu poza lui de pe raft. Era trecut de miezul nopții, iar lumina slabă din bucătărie se reflecta în lacrimile care-mi curgeau pe obraji. De două săptămâni nu-l mai văzusem pe Paul. De două săptămâni, de când nora mea, Ramona, și părinții ei au început să-i pună tot felul de condiții.

Totul a început după ce Paul a primit promovarea aceea la bancă. Era visul nostru, al amândurora, după ani de sacrificii. Eu, Maria, am crescut singură un copil într-un apartament cu două camere din Pitești, făcând naveta zilnic la fabrica de textile. Am renunțat la tot pentru el: la prieteni, la vacanțe, la orice bucurie personală. Paul era sensul meu.

— Mamă, Ramona vrea să ne mutăm la ai ei, zice că acolo e mai bine pentru copil…
Îmi amintesc perfect ziua când mi-a spus asta. Stătea în pragul ușii, cu ochii în pământ. Am simțit cum mi se rupe sufletul.
— Dar tu ce vrei, Paul? Tu unde te simți acasă?
— Nu știu… Nu vreau să le supăr pe niciuna dintre voi…

Ramona era mereu politicoasă cu mine, dar rece. Părinții ei, domnul și doamna Popescu, aveau o casă mare la marginea orașului și nu pierdeau nicio ocazie să-mi amintească faptul că Paul „merită mai mult decât i-am putut eu oferi”. La fiecare masă de duminică eram invitată doar din obligație. Îmi simțeam locul ca pe o pată pe fața lor perfectă de familie.

Într-o seară, după ce Paul nu a venit la aniversarea mea — pentru prima dată în viață — am decis să merg la ei acasă. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Ramona mi-a deschis și m-a privit surprinsă:
— Bună seara, Maria. Nu ne-ai anunțat că vii…
— Nici nu trebuia să anunț. E băiatul meu aici?
Paul a apărut în spatele ei, palid și obosit.
— Mamă, nu e momentul… Avem musafiri…
— Musafiri? Eu sunt mama ta!
Am simțit cum îmi tremură genunchii. Ramona a zâmbit forțat:
— Maria, poate ar fi mai bine să vorbim altădată. Paul are nevoie de liniște acum.

Am plecat plângând pe stradă, cu pași mici și grei. În acea noapte am stat trează până dimineața, gândindu-mă unde am greșit. Oare am fost prea posesivă? Oare l-am sufocat cu dragostea mea? Sau poate că el chiar nu mai are nevoie de mine…

A doua zi am primit un mesaj scurt: „Mamă, te rog să nu mai vii neanunțată.” Am simțit că mă prăbușesc. Am încercat să-l sun, dar nu mi-a răspuns. Seara am mers la biserică și m-am rugat pentru el, pentru noi. Preotul m-a văzut plângând și m-a întrebat:
— Ce te apasă atât de tare, fiică?
— Mi-e teamă că-mi pierd copilul…
El mi-a pus mâna pe umăr:
— Dragostea adevărată știe să lase liber. Dar nici nedreptatea nu trebuie înghițită fără glas.

În zilele următoare am încercat să mă țin ocupată cu orice: curățenie generală, gătit pentru vecini, voluntariat la cantina socială. Dar nimic nu umplea golul din sufletul meu. Vecina mea, doamna Lidia, m-a găsit într-o zi plângând pe bancă:
— Maria, nu poți să stai așa! Du-te și vorbește cu el! Spune-i ce simți!

Am prins curaj și i-am scris lui Paul o scrisoare lungă. I-am povestit tot: despre nopțile nedormite când era bolnav, despre cum îi coseam hainele rupte ca să nu râdă copiii de el la școală, despre cum visam împreună la o viață mai bună. I-am spus că îl iubesc prea mult ca să-l las să fie nefericit doar ca să mulțumească pe alții.

După câteva zile mi-a bătut cineva la ușă. Era Paul. Avea ochii roșii și părea mai bătrân cu zece ani.
— Mamă… Am citit scrisoarea ta… Nu mai pot nici eu… Simt că mă sufoc între voi toți… Ramona vrea una, tu alta… Eu nu mai știu cine sunt…
L-am luat în brațe și am plâns amândoi.
— Paul, eu vreau doar să fii fericit! Dacă fericirea ta e acolo, cu Ramona și familia ei, eu mă dau la o parte… Dar dacă simți că nu mai poți, spune-le adevărul! Nu te sacrifica pentru nimeni!

A doua zi Paul a avut o discuție cu Ramona și părinții ei. Nu am fost acolo, dar mi-a povestit apoi:
— Le-am spus că vreau să avem casa noastră și viața noastră. Că nu vreau să aleg între tine și Ramona. Că dacă mă iubesc trebuie să mă lase să fiu eu însumi.
Ramona a plâns mult atunci. Părinții ei au reacționat urât — au zis că „nu știe ce-i bine pentru el”. Dar Paul a rămas ferm.

Au trecut luni de atunci. Relația noastră s-a schimbat — nu mai suntem atât de apropiați ca înainte, dar nici nu ne-am pierdut definitiv. Paul vine uneori singur la mine; alteori vine cu Ramona și ne străduim toți să fim civilizați.

Uneori mă întreb dacă dragostea de mamă poate fi vreodată prea mult sau dacă e doar lumea care ne obligă să ne ascundem sentimentele. Oare câte mame trăiesc aceeași poveste ca mine? Ce ați face voi dacă ați simți că vă pierdeți copilul din cauza altora?