Când dragostea de mamă doare: Povestea unei decizii grele

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! — am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de tocul ușii, simțind cum inima îmi bate nebunește în piept. Vlad, fiul meu, s-a întors spre mine cu ochii mari, uimiți și speriați. Lângă el, Irina, nora mea, ținea în brațe o pungă cu hainele fetiței lor, încercând să-și ascundă lacrimile.

Trei ani. Atât au trecut de când le-am deschis ușa casei mele din Ploiești, convinși că va fi doar „o perioadă scurtă”. Vlad tocmai fusese concediat de la fabrica unde lucra ca inginer, iar Irina, proaspăt absolventă de Litere, nu găsea nimic stabil. „Mamă, doar o lună-două, până ne punem pe picioare”, mi-a spus atunci Vlad, cu vocea lui caldă care mereu mă făcea să cedez.

La început am fost fericită. Casa era plină de râsete, miros de cafea proaspătă dimineața și pași mici de copil pe parchet. Fetița lor, Ana, mi-a luminat zilele. Îmi plăcea să le gătesc, să-i ajut cu ce puteam. Mă simțeam din nou utilă după ce soțul meu plecase dintre noi cu ani în urmă. Dar timpul a trecut și „perioada scurtă” s-a transformat într-o rutină apăsătoare.

Vlad nu-și găsea de lucru. „Nu mă angajez pe orice salariu, mamă! Am muncit pe brânci pentru diploma asta”, îmi spunea mereu. Irina lucra part-time la o librărie, dar banii abia ajungeau pentru scutece și lapte. Facturile veneau pe numele meu, frigiderul se golea rapid, iar liniștea casei mele dispăruse. În fiecare seară, când mă retrăgeam în camera mea, mă simțeam ca o străină în propria locuință.

Au început și certurile. Vlad era tot mai nervos, Irina plângea des. Eu încercam să mediez, să-i împac, dar simțeam cum mă sufoc între problemele lor. Într-o seară, după ce Ana a adormit, i-am auzit certându-se pe hol:

— Nu mai suport să stăm aici ca niște milogi! — a izbucnit Irina.
— Și ce vrei să fac? Să accept orice job de doi lei? — i-a răspuns Vlad.

Am stat cu urechea lipită de ușă și am simțit cum mi se rupe sufletul. Nu voiam să-i dau afară. Sunt mama lui Vlad! Dar nu mai eram nici eu tânără și sănătoasă ca altădată. Începusem să am probleme cu inima din cauza stresului.

Într-o dimineață, am găsit-o pe Irina plângând în bucătărie.
— Îmi pare rău, mamaie… N-am vrut să vă stric viața.
— Nu mi-ai stricat-o tu, dragă. Doar că… nu mai pot duce totul singură.

Am încercat să vorbesc cu Vlad:
— Mamă, trebuie să vă gândiți la un plan. Nu puteți trăi la nesfârșit aici.
— Deci vrei să ne dai afară? — a spus el cu voce joasă.
— Nu vreau asta… Dar nici nu mai pot așa.

Au trecut încă două luni. Nimic nu s-a schimbat. Într-o zi am găsit frigiderul gol și factura la gaze neplătită. Am izbucnit:
— Gata! Ajunge! Vreau casa mea înapoi! Vreau liniștea mea!

Vlad a tăcut mult timp. Irina a început să-și strângă lucrurile fără un cuvânt. Ana s-a uitat la mine cu ochii ei mari și m-a întrebat:
— Bunico, unde mergem?

Am simțit că mă prăbușesc. Dar nu m-am răzgândit. Le-am dat cheile și le-am spus că trebuie să plece până la sfârșitul săptămânii.

Au plecat într-o sâmbătă ploioasă. Am rămas singură în casă, cu miros de haine ude și jucării uitate sub pat. Zilele următoare am plâns mult. M-am întrebat dacă am făcut bine sau dacă mi-am pierdut familia pentru totdeauna.

Vlad nu mi-a mai vorbit două luni. Irina mi-a trimis un mesaj scurt: „Suntem bine. Mulțumim pentru tot.” Am aflat de la o vecină că s-au mutat într-o garsonieră mică la marginea orașului și că Vlad s-a angajat ca șofer pe Uber.

Mi-e dor de Ana. Mi-e dor de agitația din casă. Dar în același timp simt o liniște pe care n-am mai avut-o de ani buni. Merg la piață fără grija banilor, citesc seara fără să aud certuri prin pereți.

Uneori mă gândesc: oare am fost o mamă rea? Oare trebuia să-i mai las? Sau poate tocmai decizia mea i-a ajutat să se maturizeze?

Poate că uneori dragostea adevărată înseamnă să știi când să spui „ajunge”. Dar oare cât de mult doare asta? Voi ce ați fi făcut în locul meu?