Când Distanța Ne-a Apropiat: Un Telefon Care Mi-a Schimbat Viața

— Mamă, nu vreau să te superi, dar poate ar fi mai bine să nu mai vii chiar în fiecare zi… Simt că avem nevoie de puțin spațiu, spuse Victoria, cu vocea aceea blândă care încerca să nu rănească, dar care m-a lovit ca un cuțit în inimă.

Eram în bucătăria lor, cu mâinile pline de făină, pregătind plăcinta preferată a nepoatei mele, Ilinca. Am rămas cu mâinile în aer, uitându-mă la Victoria ca și cum nu aș fi înțeles limba română. În mintea mea, totul era clar: eu doar ajutam. Îmi iubeam familia și voiam să fiu prezentă. Dar pentru ea, prezența mea devenise prea mult.

Am plecat atunci cu ochii în lacrimi, încercând să nu mă uit la fiul meu, Radu, care stătea stingher în pragul ușii. Nici el nu știa ce să spună. Pe drum spre casă, pașii mi se păreau grei ca plumbul. Mă simțeam respinsă, inutilă. De când murise soțul meu, casa era prea mare și prea tăcută. Vizitele la Radu și Victoria erau singurele momente când simțeam că mai contez pentru cineva.

Zilele au trecut greu. Îmi găseam ocupație cu lucruri mărunte: udam florile, făceam ordine prin sertare, mă uitam la poze vechi. Telefonul nu mai suna decât rar. Ilinca mă suna uneori să-mi spună despre școală sau să-mi ceară rețeta de clătite, dar Victoria părea că se ține departe.

Într-o seară ploioasă de aprilie, când vântul bătea crengile de geam și mă simțeam mai singură ca niciodată, telefonul a sunat brusc. Era Victoria. Vocea ei era tremurată:

— Mamă… te rog, poți veni repede? S-a întâmplat ceva cu Ilinca. Nu știu ce să fac!

Am simțit cum sângele mi se urcă în obraji. Am luat umbrela și am fugit pe stradă fără să-mi pese de ploaie sau de vânt. Când am ajuns la ei acasă, Ilinca era întinsă pe canapea, palidă și cu febră mare. Victoria era albă la față și aproape plângea.

— Nu răspunde la nimic! Am sunat la salvare, dar nu știu ce să fac până vin ei!

Am pus mâna pe fruntea Ilincăi și am început să-i vorbesc încet, așa cum făceam când era mică. I-am pus comprese reci și am încercat să o liniștesc pe Victoria:

— Va fi bine. Sunt aici. Nu ești singură.

Când a venit ambulanța, am mers cu ele la spital. Orele petrecute pe holurile reci ne-au apropiat mai mult decât toate vizitele mele dinainte. Victoria s-a sprijinit de umărul meu și mi-a spus printre suspine:

— Îmi pare rău că te-am îndepărtat… Nu mi-am dat seama cât de mult am nevoie de tine până acum.

Ilinca a fost diagnosticată cu o viroză puternică și după câteva zile și-a revenit complet. Dar ceva s-a schimbat între mine și Victoria. În zilele următoare m-a rugat să rămân la ei peste noapte, să o ajut cu Ilinca și chiar să gătesc împreună cu ea.

Într-o seară, după ce Ilinca adormise, Victoria s-a așezat lângă mine la masă și mi-a spus:

— Știi… când eram mică, mama mea era mereu ocupată cu serviciul și nu avea timp pentru mine. Poate de asta am simțit nevoia de spațiu… Mi-era teamă că nu voi fi o mamă bună dacă nu fac lucrurile în felul meu.

Am luat-o de mână și i-am spus:

— Fiecare mamă are temerile ei. Dar nu trebuie să treci prin toate singură.

De atunci, relația noastră s-a schimbat radical. Nu mai veneam zilnic fără rost, dar nici nu mai eram oaspete străin în casa lor. Am început să găsim un echilibru: uneori ieșeam împreună la cumpărături sau mergeam în parc cu Ilinca; alteori stăteam acasă la mine și vorbeam la telefon despre orice.

Radu mi-a spus într-o zi:

— Mami, cred că distanța asta ne-a făcut bine tuturor. Acum ne bucurăm mai mult unii de ceilalți.

M-am gândit mult la asta. Poate că uneori dragostea sufocantă poate răni fără să vrem. Poate că trebuie să învățăm să iubim și din depărtare.

Mă uit acum la Victoria și la Ilinca râzând împreună și mă întreb: oare câte familii trec prin astfel de momente fără să-și spună ce simt cu adevărat? Oare câți dintre noi uităm că uneori distanța poate apropia sufletele mai mult decât prezența zilnică?