Când bunica a aflat că nepotul așteaptă casa ei

— Marta, vino aici! Ai auzit ce-a zis bunica ta? vocea mamei răsuna din bucătărie, tăioasă ca lama unui cuțit proaspăt ascuțit. Am lăsat cartea pe care încercam să o citesc și am intrat, cu inima strânsă. Bunica stătea la masă, cu mâinile împreunate, privindu-ne pe amândouă cu ochii ei albaștri, umezi de supărare.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să par calmă, deși simțeam că urmează ceva rău.

Mama s-a întors spre mine, cu obrajii roșii de furie:

— Fratele tău, Radu, i-a spus bunicii că abia așteaptă să-i rămână casa după ce… după ce nu va mai fi!

Am simțit cum mi se taie respirația. Radu era cu doi ani mai mare decât mine și mereu fusese preferatul bunicii. Dar să spună așa ceva? Să aștepte moartea ei pentru o casă bătrânească?

Bunica tremura ușor. — Nu mă așteptam la așa ceva de la el… Am crezut că mă iubește pentru ceea ce sunt, nu pentru ce am.

Am privit-o și mi s-a rupt sufletul. Bunica fusese mereu stâlpul nostru: ne crescuse pe mine și pe Radu când părinții erau la muncă în Italia. Ne făcea plăcinte cu mere și ne citea povești la lumina lămpii. Cum ajunsesem aici?

Mama s-a așezat lângă ea și i-a luat mâinile în palme:

— Mamă, nu te necăji. O să vorbesc eu cu el.

Dar bunica clătină din cap:

— Nu vreau ceartă. Vreau doar să știu că nu mă vedeți ca pe o povară sau ca pe o proprietate.

Am simțit un nod în gât. În acea seară, am încercat să vorbesc cu Radu. L-am găsit în camera lui, cu ochii în telefon.

— Radu, ce-ai făcut? Cum ai putut să-i spui bunicii așa ceva?

A ridicat din umeri, fără să mă privească:

— Ce? Am glumit. Oricum, casa aia tot la noi ajunge. Tu nici măcar nu vrei să rămâi în sat.

— Nu e vorba de casă! E vorba de ea! E vie, Radu! Cum poți să vorbești despre moartea ei ca despre o tranzacție?

A oftat, iritat:

— Toți murim la un moment dat. Și dacă tot are de gând să lase ceva, măcar să știm dinainte.

Am ieșit trântind ușa. În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la toate momentele în care bunica ne-a pus pe primul loc. La sacrificiile făcute pentru noi. Și acum, bătrână și bolnavă, era tratată ca o simplă sursă de avere.

Zilele următoare au fost reci și tensionate. Bunica nu mai vorbea aproape deloc. Mama încerca să țină atmosfera sub control, dar era evident că ceva se frânsese între noi toți.

Într-o după-amiază ploioasă, am găsit-o pe bunica în grădină, udând florile cu mișcări lente.

— Bunico… pot să stau puțin cu tine?

Mi-a zâmbit trist:

— Sigur, Marta. Tu mereu ai avut răbdare cu mine.

Am stat lângă ea, privind cum picurii de ploaie se prelingeau pe petalele trandafirilor.

— Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat… Nu toți suntem la fel ca Radu.

A oftat adânc:

— Știu, draga mea. Dar doare… Doare când vezi că tot ce-ai construit se poate nărui din cauza banilor.

Am strâns-o în brațe și am simțit cât de fragilă devenise.

În acea seară, mama a încercat din nou să discute cu Radu. L-am auzit certându-se:

— Nu e corect! Eu am stat aici cu ea! Tu și Marta v-ați văzut de viețile voastre!

— Noi n-am plecat pentru bani! am strigat din pragul ușii. Am plecat pentru că aici nu mai era nimic pentru noi!

Radu s-a ridicat brusc:

— Voi nu știți cum e să vezi cum se duce totul de râpă! Casa asta e singura mea șansă!

Mama a izbucnit în lacrimi:

— Nu despre casă e vorba! E despre familie! Dacă nu mai avem nimic între noi, ce rost are orice moștenire?

A urmat o tăcere apăsătoare. În zilele care au urmat, bunica s-a retras tot mai mult în sine. Nu mai ieșea din cameră decât rar. Într-o dimineață am găsit-o scriind ceva pe un carnețel vechi.

— Ce faci acolo? am întrebat blând.

— Îmi scriu testamentul, Marta. Să nu vă certați după ce nu voi mai fi.

Mi-au dat lacrimile.

— Bunico… nu asta contează…

M-a privit lung:

— Ba contează. Pentru voi contează mai mult decât credeam.

În acea zi am decis să plec pentru o vreme la București. Nu mai suportam tensiunea din casă. Mama m-a condus la gară și m-a îmbrățișat strâns:

— Să nu uiți niciodată cine ești, Marta. Și să nu lași banii să-ți otrăvească sufletul.

Am plecat cu inima grea. În tren, privind câmpurile ude de ploaie, m-am întrebat dacă vreodată vom mai putea fi o familie adevărată sau dacă dorința de moștenire ne va urmări toată viața.

Acum, după ani de zile, încă mă doare rana aceea nevindecată. Bunica s-a stins fără să ne mai vorbească despre testament. Casa a rămas goală mult timp, până când Radu a vândut-o unui străin.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi își dau seama cât de ușor putem pierde totul pentru ceva ce nici măcar nu ne aparține încă? Oare putem ierta vreodată astfel de trădări sau rămânem prizonieri ai propriilor noastre regrete?