Când boala fiicei mele a destrămat tot ce credeam că știu

— Tata, mă doare rău… vocea Anei răsuna slab din camera ei, în timp ce afară viscolul bătea cu putere în geamuri. Am intrat în grabă, cu inima strânsă, și am găsit-o ghemuită sub plapumă, cu obrajii arși de febră. Era a treia noapte la rând când nu dormeam, iar Irina… Irina nu mai era. Dispăruse fără să lase vreun bilet, fără să răspundă la telefon. Într-o dimineață de luni, pur și simplu nu s-a mai întors acasă.

Am sunat-o pe mama mea, disperat:
— Mamă, nu știu ce să fac! Ana e tot mai rău și Irina… Irina nu răspunde!
— Du copilul la spital, Mihai! Nu mai sta pe gânduri!

La spital, medicii au început investigațiile. Ana avea nevoie urgentă de o transfuzie de sânge. Când mi-au cerut să donez, am acceptat fără să clipesc. Dar după câteva ore, doctorul m-a chemat deoparte.

— Domnule Popescu, trebuie să vă spun ceva… grupa dumneavoastră de sânge nu este compatibilă cu a Anei. Sunteți sigur că sunteți tatăl ei biologic?

Întrebarea m-a lovit ca un pumn în stomac. Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu. Am bâiguit ceva despre o posibilă greșeală, dar privirea medicului era limpede: nu era nicio greșeală.

În acea noapte am stat lângă patul Anei și am privit-o cum doarme. M-am întrebat dacă ochii ei verzi chiar seamănă cu ai mei sau dacă zâmbetul ei larg e doar o coincidență. Am început să-mi amintesc toate momentele în care Irina părea distantă, toate certurile fără motiv, toate serile când întârzia acasă.

Când Ana s-a trezit, m-a privit cu ochii mari:
— Tata, unde e mama?
— Nu știu, puiule… dar sunt aici cu tine.

Am încercat să-mi ascund lacrimile. În zilele următoare am făcut testul de paternitate. Rezultatul a venit rece și sec: „Negativ”. Nu eram tatăl biologic al Anei.

M-am simțit trădat, furios, pierdut. Am vrut să o sun pe Irina, să-i cer socoteală, dar telefonul ei era închis. Am găsit doar un mesaj vechi: „Îmi pare rău pentru tot. Ai grijă de Ana.”

Mama a venit să stea cu noi. Într-o seară, când Ana dormea, m-a întrebat:
— Ce ai de gând să faci?
— Nu știu… simt că nu mai pot.
— Mihai, tu ai crescut-o pe Ana de la început. Sângele nu e totul.

Dar pentru mine era ca și cum mi-ar fi smuls cineva inima din piept. M-am izolat. Mergeam la muncă doar ca să uit. Colegii mă priveau ciudat; știau că Irina plecase, dar nu știau adevărul despre Ana.

Într-o zi, Ana a venit acasă de la școală plângând:
— Tata, copiii spun că nu sunt fata ta… că mama a plecat pentru că nu mă iubești!

Am îngenuncheat lângă ea și am strâns-o tare în brațe.
— Nu-i asculta! Tu ești fiica mea! Te iubesc mai mult decât orice pe lume!

Dar în sufletul meu era o luptă continuă. Mă simțeam vinovat pentru gândurile mele negre: dacă nu era a mea, de ce să mai lupt? De ce să mă sacrific?

Boala Anei s-a agravat. Avea nevoie de tratament scump și de un donator compatibil. Am început să caut disperat rudele Irinei. Am dat telefoane peste telefoane; nimeni nu știa nimic de ea. Am ajuns chiar și la sora ei din Bacău:
— Lidia, te rog! Ana are nevoie de ajutor!
— Mihai… nici eu nu știu unde e Irina. Dar dacă ai nevoie de sânge sau bani pentru tratament, spun familiei.

În acele luni am descoperit cât de mult contează comunitatea. Vecinii au făcut chetă pentru tratamentul Anei. Un preot din cartier venea des să ne aducă mâncare caldă și vorbe bune.

Într-o seară, Ana mi-a spus:
— Tata, dacă vrei să mă lași la altcineva… înțeleg.
— Cum poți spune asta? Tu ești tot ce am!

Atunci am realizat că dragostea nu ține cont de sânge sau de trădare. Că Ana era copilul meu pentru că eu am legănat-o când avea febră, eu i-am citit povești seara și eu am fost acolo când a făcut primii pași.

După un an greu, Ana a început să se simtă mai bine. Irina nu s-a mai întors niciodată. Am rămas doar noi doi — tată și fiică — legați nu prin sânge, ci prin suferință și iubire adevărată.

Uneori mă întreb: dacă aș fi știut adevărul de la început, aș fi iubit-o la fel? Și cât valorează adevărul atunci când inima ta știe deja răspunsul?