„Bună, fiică. Am venit să stau la tine! Legal, trebuie să mă primești.”

— Bună, fiică. Am venit să stau la tine! Legal, trebuie să mă primești.

Cuvintele lui au căzut ca un trăsnet în sufrageria mică, unde abia îmi terminasem cafeaua de dimineață. Îl priveam pe bărbatul din fața mea — un străin cu ochii obosiți, cu hainele ponosite și cu o valiză veche la picioare. Tatăl meu. Omul care plecase când aveam zece ani, lăsându-ne pe mine și pe mama să ne descurcăm singure într-un apartament de două camere dintr-un cartier mărginaș al Bucureștiului.

— Ce vrei să spui? am întrebat, simțind cum mi se strânge stomacul.

— Legea spune că ai obligația să ai grijă de părintele tău dacă nu are unde să stea. Știu că nu m-ai mai văzut de mult, dar… uite-mă aici.

Nu știam dacă să râd sau să plâng. În mintea mea se derulau imagini vechi: mama plângând în bucătărie, eu ascunsă sub masă, ascultând cum se ceartă din nou despre bani, despre lipsuri, despre promisiuni încălcate. După ce a plecat, mama a depus actele pentru pensie alimentară. Nu ca să ne îmbogățim — nu am văzut niciodată vreun ban de la el — ci ca să simtă și el o responsabilitate. Dar n-a simțit nimic. A dispărut complet.

Anii au trecut greu. Mama lucra două schimburi la fabrica de confecții, iar eu mă ocupam de casă și de lecții. Îmi amintesc cum mergeam împreună la piață, numărând fiecare leuț, cum îmi cosea hainele rupte și cum mă încuraja să nu renunț la școală, chiar dacă eram obosită sau flămândă. Nu am avut niciodată vacanțe la mare sau cadouri scumpe, dar am avut dragostea ei necondiționată.

Când am intrat la facultate, mama a făcut eforturi supraomenești să mă țină la București. Am muncit și eu — chelneriță, meditator, orice găseam — și am reușit să termin Dreptul. Acum sunt avocat stagiar și locuiesc singură într-o garsonieră modestă. Viața nu e ușoară, dar e a mea. Și tocmai când credeam că am scăpat de umbrele trecutului, el apare la ușa mea cu o valiză și cu legea în mână.

— Nu poți să faci asta! am izbucnit. Nu după tot ce s-a întâmplat!

— Știu că nu am fost un tată bun… Dar nu mai am pe nimeni. Am pierdut totul. Casa… serviciul… sănătatea… Nu cer mult. Doar un pat și o supă caldă.

Vocea lui era stinsă, dar nu puteam să nu simt furia care mocnea în mine. Unde era el când aveam nevoie de el? Când mama s-a îmbolnăvit și am stat nopți întregi lângă patul ei? Când am plâns în pumni pentru că nu aveam bani de manuale?

— Știi ce înseamnă pentru mine să te primesc aici? Să te văd zilnic? Să-ți aud pașii prin casă?

A tăcut. S-a uitat în podea, rușinat sau poate doar obosit.

— Nu vreau să-ți stric viața… Dar nu mai am unde să merg.

Am simțit o milă amară, amestecată cu revoltă. În România, legea spune clar: copiii au obligația legală de a-și întreține părinții dacă aceștia nu se pot întreține singuri. Știam asta mai bine decât oricine — studiasem cazuri similare la facultate. Dar niciodată nu crezusem că voi fi eu în locul acela.

L-am lăsat să intre. S-a așezat stingher pe marginea canapelei și a început să-și frământe mâinile noduroase. În acea seară, i-am făcut o supă și i-am dat o pătură groasă. Mama m-a sunat târziu:

— Ce s-a întâmplat? Pari tulburată.

— A venit tata… Vrea să stea la mine.

A urmat o tăcere lungă.

— Ești sigură că poți? Nu trebuie să faci nimic din obligație…

— Legea spune altceva, mamă.

— Legea nu știe ce-ai trăit tu.

Am plâns atunci pentru prima dată după mulți ani. Plânsul acela adânc, care vine din copilul rănit din tine.

Zilele următoare au fost un chin. Tata era tăcut, aproape invizibil prin casă. Încerca să mă ajute cu treburi mici — ducea gunoiul, spăla vasele — dar prezența lui era apăsătoare. Odată l-am surprins uitându-se la o fotografie veche cu mine și mama:

— Erai atât de mică… Nu știu cum am putut pleca.

— Nici eu nu știu, i-am răspuns rece.

A încercat să-mi povestească despre viața lui după ce ne-a părăsit: muncise pe șantier prin țară, avusese o altă familie care l-a alungat când a rămas fără bani. Acum era bolnav și singur.

Într-o seară, după ce m-am întors târziu de la birou, l-am găsit plângând în bucătărie.

— Iartă-mă… Nu merit nimic din partea ta…

Nu știam ce să-i spun. Îmi venea să-l alung, dar ceva din mine se rupea la gândul că ar putea muri pe stradă. M-am gândit la toți bătrânii abandonați pe care îi văzusem prin spitale sau aziluri.

Am început să vorbesc cu un psiholog despre situația mea. M-a ajutat să înțeleg că furia mea e firească, dar că pot alege ce fac cu ea. Am discutat cu mama despre trecut — despre cum l-a iubit cândva pe tata și despre cum s-a schimbat totul după ce s-a născut fratele meu (care a murit la câteva luni). Poate că nici el nu a știut cum să gestioneze durerea pierderii.

Au trecut luni până când am reușit să-l privesc pe tata fără ură. Încet-încet, am început să vorbim despre lucruri banale: vremea, știrile, vecinii gălăgioși. Uneori îl surprindeam zâmbind când mă vedea citind sau gătind — parcă încerca să recupereze ceva pierdut demult.

Nu știu dacă voi putea vreodată să-l iert cu adevărat pentru copilăria furată sau pentru nopțile în care m-am simțit singură pe lume. Dar știu că viața nu e niciodată alb-negru și că uneori legea inimii e mai grea decât orice articol din Codul Civil.

M-am întrebat adesea: dacă aș fi fost eu în locul lui, mi-ar fi dat cineva o a doua șansă? Sau poate adevărata întrebare e: cât de mult suntem datori trecutului nostru și cât putem construi dincolo de el?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?