Banii și sângele – Povestea unei moșteniri care a rupt o familie

— Ei, Irina, să nu uiți că banii ăștia nu sunt doar ai tăi! Familia e familie, iar banii se împart, nu-i așa? vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mă uitam la ea peste ceașca fierbinte, încercând să-mi ascund neliniștea. De o lună de zile, de când am vândut apartamentul moștenit de la bunica soțului meu, viața noastră se transformase într-un câmp de luptă.

Totul a început când bătrâna Ana, bunica lui Vlad, s-a stins. A lăsat în urmă un apartament spațios în cartierul Tineretului și o familie cu multe pretenții. Vlad, soțul meu, era unul dintre cei patru moștenitori: el, sora lui mai mică, Camelia, și doi veri din partea tatălui. Am decis împreună să vindem apartamentul și să împărțim banii ca să evităm scandalurile care deja mocneau sub suprafață.

— Irina, tu ai grijă de acte, tu ești cu hârtiile! mi-a spus Vlad într-o seară, obosit după o zi lungă la birou. Am acceptat fără să bănuiesc ce avea să urmeze.

Vânzarea a mers greu. Camelia voia să țină apartamentul pentru ea, deși nu avea bani să-i despăgubească pe ceilalți. Mariana făcea presiuni să-l vindem „pe sub mână”, ca să nu plătim taxe mari. Verișorii erau suspicioși și cereau să vadă fiecare hârtie. Eu eram prinsă la mijloc, încercând să fiu corectă cu toți.

Când banii au intrat în contul comun deschis special pentru tranzacție, am simțit un fior rece. Erau mulți bani – mai mulți decât văzusem vreodată la un loc. Vlad era liniștit: „Împărțim totul frumos și gata.” Dar liniștea a ținut puțin.

Într-o duminică, la masa de prânz, Mariana a aruncat bomba:

— Irina, tu știi că banii ăștia sunt ai familiei. Nu te gândi că poți face ce vrei cu partea voastră! Eu am nevoie să-mi schimb geamurile la apartament și Camelia trebuie ajutată cu avansul la casă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad a încercat să schimbe subiectul, dar Mariana a continuat:

— Până la urmă, dacă nu era familia noastră, nici tu nu ajungeai să ai parte de banii ăștia!

M-am simțit umilită. Eu muncisem cot la cot cu Vlad ca să avem o viață decentă. Nu eram un parazit. Dar Mariana mă privea ca pe o intrusă care profită de pe urma lor.

Camelia a început să-mi trimită mesaje pasiv-agresive:

„Sper că nu uiți cine te-a primit în familie.”
„Poate ne vedem să discutăm despre partea mea din bani.”

Vlad era prins între două focuri. Îl vedeam cum se frământă noaptea:

— Irina, nu vreau să mă cert cu mama și Camelia… Dar nici nu vreau să ne lase fără nimic.

Am încercat să-i explic Marianei că fiecare are dreptul la partea lui și că noi avem propriile planuri: voiam să schimbăm mașina veche și poate să plecăm într-o vacanță după ani de muncă fără pauză.

— Vacanță? Cu banii bunicii? Să vă fie rușine! a izbucnit Mariana într-o zi când am trecut pe la ea cu Vlad.

Mi-au dat lacrimile. Nu pentru bani, ci pentru felul în care eram tratată. În ochii lor eram mereu „fata din alt oraș”, venită la București după noroc.

Verișorii au început și ei să pună presiune:

— Să nu cumva să vă gândiți să țineți mai mult pentru voi! Noi știm cât s-a vândut apartamentul!

Am început să mă simt urmărită. Orice cheltuială era analizată: dacă ne cumpăram ceva nou sau ieșeam la restaurant, Camelia comenta pe grupul de familie:

„Sper că nu cheltuiți din partea mea!”

Într-o seară, după o ceartă urâtă cu Vlad – el voia să cedeze presiunilor mamei lui, eu refuzam – am izbucnit:

— De ce trebuie mereu să dăm socoteală? Nu suntem copii! Familia ta nu mă va accepta niciodată…

Vlad a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Poate că ai dreptate… Poate că banii scot ce e mai rău din oameni.

În următoarele zile am simțit cum relația noastră se răcește. Fiecare discuție despre bani se transforma într-o ceartă despre familie, loialitate și sacrificii.

Într-un final am împărțit banii exact cum scria în acte. Dar gustul amar a rămas. Mariana nu mi-a mai vorbit luni întregi. Camelia m-a blocat pe toate rețelele sociale. Vlad s-a închis în el.

M-am întrebat adesea: merită banii atâta suferință? Sau poate adevărata moștenire a fost lecția amară despre cât de fragile sunt legăturile de sânge când apar interesele materiale?

Poate că familia nu înseamnă mereu sprijin necondiționat… Sau poate că am greșit eu undeva? Voi ce ați fi făcut în locul meu?