„Băiatul meu nu va fi slugă în casa asta!” – Povestea unei familii sfâșiate între așteptări și visuri
— Nu vreau să-l mai văd pe Vlad spălând vasele! Băiatul meu nu va fi slugă în casa asta!
Țipătul soacrei mele, doamna Stancu, a răsunat ca o lovitură de bici în sufrageria noastră mică, tapetată cu poze de familie și amintiri prăfuite. Vlad, soțul meu, s-a oprit cu farfuria în mână, privindu-mă neajutorat. Eu am simțit cum mi se strânge stomacul, ca de fiecare dată când ea trecea pragul casei noastre din Drumul Taberei și aducea cu ea furtuna.
— Mamă, nu e nimic rău să ajuți la treabă, a încercat Vlad să spună, dar vocea lui s-a stins sub privirea ei aspră.
— Nu te-am crescut să fii sluga nimănui! Tu ești bărbat în casa asta! Să-ți vezi de treabă, să aduci bani, nu să speli după nevastă-ta!
M-am simțit mică, invizibilă. De ani de zile încercam să găsesc echilibrul între ceea ce-mi doream — o familie în care să fim egali, să ne sprijinim reciproc — și ceea ce voia familia lui Vlad: o soție supusă, care să gătească, să spele, să tacă și să nu ceară nimic. Dar eu nu eram așa. Eu eram Irina, fata care visase să devină arhitect, care încă mai desena pe colțuri de agende proiecte de case moderne, cu ferestre mari și lumină multă. Dar viața mă adusese aici: într-un apartament cu două camere, cu un soț prins între două lumi și o soacră care nu accepta nimic altfel decât cum știa ea.
După ce doamna Stancu a plecat trântind ușa, Vlad s-a așezat lângă mine pe canapea. Nu spunea nimic. Îl vedeam cum se luptă cu el însuși — între dorința de a mă apăra și frica de a-și supăra mama.
— Îmi pare rău, Irina… Nu știu ce să fac. Parcă nu pot să-i spun niciodată „nu”.
— Dar mie? Mie poți să-mi spui „nu” mereu? am izbucnit eu. De ce trebuie mereu să alegi între noi?
A tăcut. Și tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice ceartă.
În acea noapte n-am putut dormi. M-am ridicat din pat și am început să mă plimb prin casă. Am trecut pe lângă masa plină de hârtii — proiectele mele neterminate, visele mele amânate. Am simțit un val de furie și tristețe. De ce trebuia mereu să renunț eu? De ce visurile mele erau mai puțin importante decât liniștea familiei lui Vlad?
A doua zi dimineață, când Vlad a plecat la serviciu, am primit un mesaj de la mama mea: „Irina, ai grijă de tine. Nu uita cine ești.” Am izbucnit în plâns. Mama mea fusese mereu altfel — blândă, dar hotărâtă. Ea mă învățase că pot fi orice îmi doresc. Dar aici, în familia Stancu, eram doar „nevasta lui Vlad”.
Seara, când Vlad s-a întors acasă, am încercat din nou să vorbim.
— Vlad, nu mai pot trăi așa. Nu mai pot fi mereu cea care cedează. Vreau să lucrez din nou ca arhitect. Vreau să avem o familie în care să fim parteneri, nu stăpân și servitoare.
El s-a uitat la mine lung.
— Știi că mama nu va accepta niciodată asta… O să spună că te-am lăsat să-mi iei mințile.
— Dar tu ce vrei? Tu ce simți? am întrebat eu cu voce tremurată.
A dat din umeri.
— Nu știu… Parcă nu mai știu cine sunt fără ea.
Am simțit cum se rupe ceva în mine. Am realizat că Vlad era prins într-o plasă invizibilă de așteptări și frici — și că eu eram prinsă acolo cu el.
În zilele următoare, tensiunea a crescut. Soacra venea tot mai des, găsea mereu ceva de criticat: ba că nu e destul de curat, ba că mâncarea nu e ca la ea acasă, ba că Vlad arată obosit „de la atâta muncă prin casă”. Într-o seară, după o ceartă aprinsă, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. Mi-am amintit de serile când eram studentă și visam la libertate. Unde dispăruse fata aceea?
Într-o duminică dimineață, după încă o scenă făcută de doamna Stancu — de data asta pentru că Vlad pusese rufele la uscat — am luat o decizie. Am strâns câteva haine într-o geantă și i-am spus lui Vlad:
— Plec la mama pentru câteva zile. Am nevoie să-mi adun gândurile.
El n-a zis nimic. Doar s-a uitat la mine cu ochii umezi.
La mama acasă am simțit pentru prima dată după mult timp că pot respira. Am povestit totul printre lacrimi și suspine.
— Irina, tu trebuie să alegi pentru tine. Dacă nu-ți urmezi visurile acum, n-o vei mai face niciodată. Și nici Vlad nu va crește dacă tu îi faci mereu pe plac mamei lui.
Cuvintele ei mi-au dat curaj. În zilele următoare am trimis CV-uri la câteva birouri de arhitectură. Am primit un răspuns pozitiv chiar înainte să mă întorc acasă.
Când m-am întors la apartament, Vlad m-a întâmpinat cu ochii roșii de nesomn.
— Mi-a fost dor de tine… Dar mama a zis că dacă nu mă despart de tine, nu mai vrea să audă de mine.
Am simțit un gol în stomac.
— Și tu ce vrei?
A tăcut mult timp.
— Vreau să fim noi doi… Dar mi-e frică.
L-am îmbrățișat strâns.
— Și mie mi-e frică… Dar vreau să încercăm altfel. Să fim parteneri adevărați. Să ne susținem unul pe altul.
Nu știu ce va urma. Poate va fi greu. Poate familia lui Vlad nu va accepta niciodată schimbarea. Dar pentru prima dată simt că am dreptul să-mi trăiesc viața după propriile reguli.
Mă întreb uneori: câți dintre noi trăim viețile altora doar ca să nu-i supărăm? Câți avem curajul să spunem „ajunge” și să ne urmăm propriile visuri? Poate că răspunsul e chiar aici, în fiecare dintre noi.