„Atunci tu iei creditul!” – Povestea unei alegeri între mine și așteptările altora

— Dacă tot vrei să ne mutăm, atunci tu iei creditul pe numele tău! vocea soacrei mele, doamna Lidia, a tăiat aerul din sufrageria mică, tapetată cu flori decolorate. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, iar inima îmi bătea atât de tare încât eram sigură că toți o aud. M-am uitat la Mihai, soțul meu, dar el privea în farfurie, evitând orice contact vizual.

Aveam doar douăzeci și unu de ani, dar mă simțeam deja bătrână. M-am măritat cu Mihai la nouăsprezece ani, convinsă că dragostea noastră va fi scutul împotriva tuturor problemelor. Nu am știut atunci că dragostea nu poate acoperi lipsa de spațiu, banii puțini și o soacră care nu accepta niciodată că fiul ei nu mai era doar al ei.

— Nu e corect, mamă, am spus încercând să-mi păstrez calmul. E decizia noastră, nu doar a mea.

— Decizia voastră? a râs ea scurt. Cine spală vasele aici? Cine plătește întreținerea? Dacă nu-ți convine, poți pleca la mama ta!

Mihai a ridicat din umeri, ca și cum nu ar fi avut nicio putere. În acel moment am simțit că mă sufoc. Am lăsat furculița jos și am ieșit pe balcon, unde mirosul de țigară veche și zgomotul tramvaielor îmi aminteau că nu aveam unde să fug.

În acea noapte nu am dormit. Am stat pe canapeaua din sufragerie, ascultând sforăitul soacrei și oftatul lui Mihai. M-am gândit la mama mea, la apartamentul nostru mic din Ploiești, la cum mă certa că m-am grăbit cu măritișul. „O să vezi tu, Irina, viața nu e ca în filmele alea de pe Pro TV.” Avea dreptate.

A doua zi dimineață, când soacra a început să trântească oale prin bucătărie, am știut ce trebuie să fac. Mi-am strâns câteva haine într-o geantă veche și am intrat în dormitor.

— Mihai, eu plec. Nu mai pot. Nu mai vreau să trăiesc așa.

El s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că plec pe altă planetă.

— Irina, hai să nu facem o dramă din asta… Mama e mai dificilă, dar ne descurcăm noi.

— Nu ne descurcăm! Tu nu vezi că nu suntem o familie? Suntem chiriași în casa mamei tale! Eu nu mai pot să fiu invizibilă aici.

Soacra a apărut în ușă cu mâinile în șolduri:

— Așa faci tu? Fugi la prima greutate? Asta e educația pe care ai primit-o?

Am simțit cum lacrimile îmi ard ochii.

— Poate că da. Dar prefer să fiu slabă decât să mă pierd pe mine.

Am ieșit pe ușă tremurând. Pe scara blocului mi-am amintit de toate momentele în care am încercat să-i fac pe plac Lidiei: când găteam sarmale după rețeta ei, când spălam geamurile la ora șase dimineața ca să nu „vadă vecinii mizerie”, când îi aduceam pensia de la poștă și tot nu era bine nimic.

La gară am sunat-o pe mama. Vocea ei caldă m-a făcut să plâng din nou.

— Vin acasă, mamă. Nu mai pot aici.

— Te aștept, puiule. Niciodată nu e prea târziu să te întorci la tine.

Drumul spre Ploiești mi s-a părut un vis urât din care abia așteptam să mă trezesc. În tren, o femeie cu părul alb mi-a zâmbit complice:

— Fugi de cineva sau spre cineva?

— Fug de mine însămi… sau poate spre mine însămi, am răspuns fără să mă gândesc prea mult.

Acasă la mama am găsit liniște și ceai cald. Dar și întrebări grele:

— Ce vei face acum? O să divorțezi?

Nu știam răspunsul. Îl iubeam încă pe Mihai, dar nu mai puteam trăi în umbra mamei lui. În fiecare zi mă întrebam dacă am făcut bine sau dacă am fost egoistă. Prietenele mele îmi spuneau că sunt curajoasă. Unchiul meu râdea:

— Asta-i viața! Femeia trebuie să rabde!

Dar eu nu mai voiam să rabd. Am început să caut un job la un magazin din centru și am aplicat pentru cursuri serale la facultate. Mama mă susținea cum putea:

— Nu te grăbi să te întorci la el dacă nu simți că ai pentru ce.

Mihai mă suna uneori noaptea:

— Irina, hai acasă… Mama s-a mai liniștit.

Dar eu știam că nu era adevărat. Niciodată nu se schimba nimic cu adevărat acolo. Într-o seară, după ce am primit primul salariu, am stat pe balcon cu mama și am privit luminile orașului.

— Mamă, crezi că am făcut bine?

Ea m-a strâns în brațe:

— Ai făcut ce trebuia pentru tine. Și asta contează cel mai mult.

Au trecut luni până când am avut curajul să-i spun lui Mihai că vreau divorțul. A plâns la telefon:

— Irina, fără tine nu sunt nimic…

Dar eu știam că fără mine însămi nu sunt nimic pentru nimeni.

Astăzi locuiesc singură într-o garsonieră mică, dar e a mea. Încă mai visez uneori la Mihai și la ce-ar fi putut fi dacă ar fi avut curajul să fie de partea mea. Dar acum știu că uneori trebuie să alegi între tine și ceilalți — chiar dacă doare.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc încă prizonere în casele altora doar pentru că le e teamă să spună „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?