Anii care au trecut prea repede: Povestea Linei și a copiilor ei risipiți

— Nu mai pot, Ilinca! Nu mai pot să ascult cum îmi spui că n-am făcut destul pentru voi!
Vocea mi-a ieșit spartă, tremurândă, ca un geam crăpat de vânt. Fiica mea cea mică, Ilinca, stătea în pragul ușii cu brațele încrucișate, privindu-mă cu ochi reci. În spatele ei, lumina slabă a holului desena umbre pe pereții goi ai apartamentului nostru din Ploiești.

— Mamă, nu e vorba că n-ai făcut destul. Dar nu poți să mă ții aici, lângă tine, toată viața! Am și eu dreptul să trăiesc!

M-am prăbușit pe scaunul din bucătărie, simțind cum inima mi se strânge ca o frunză uscată. Pe masă, lângă cana cu ceai răcit, stăteau scrisorile lui Radu, băiatul meu cel mare. Le păstrez pe toate într-o cutie veche de pantofi, legată cu o panglică albastră. Radu a plecat în Germania când avea doar douăzeci și unu de ani. A spus că vrea să-și facă un rost, să nu ajungă ca noi, mereu cu grijile la ușă.

De atunci au trecut paisprezece ani. Nu l-am mai văzut niciodată. Doar fotografii cu el și familia lui, o soție blondă și doi copii pe care nu i-am ținut niciodată în brațe. Scrisorile lui sunt tot mai rare. De sărbători primesc un mesaj sec: „Sărbători fericite, mamă!”

— Ilinca, știu că vrei să pleci. Dar mă doare… Mă doare că nu mai am pe nimeni aici. Fratele tău nu mai vine acasă, iar Sorin abia dacă mă sună o dată pe lună.

Ilinca oftează și-și dă ochii peste cap.

— Mamă, toți copiii pleacă la un moment dat. Nu poți să trăiești prin noi!

Dar cum să nu trăiesc prin voi? Voi sunteți tot ce am avut vreodată. Am muncit douăzeci și cinci de ani la fabrica de confecții ca să vă pun pâinea pe masă. Am stat nopți întregi lângă voi când erați bolnavi. Am renunțat la visele mele pentru ca voi să aveți o viață mai bună.

M-am ridicat încet și am deschis sertarul cu poze vechi. Am scos una cu toți trei copiii mei la mare, în ’98. Radu râdea cu gura până la urechi, Sorin făcea semnul victoriei, iar Ilinca ținea o găletușă roșie.

— Ții minte vara asta? am întrebat-o încet.

Ilinca s-a uitat la poză și a zâmbit amar.

— Eram copii, mamă. Acum avem alte vieți.

A ieșit din bucătărie fără să mai spună nimic. Am rămas singură cu poza în mână și cu lacrimile curgându-mi pe obraji.

În fiecare seară, după ce se lasă liniștea peste blocurile cenușii, mă așez la masa din bucătărie și citesc scrisorile lui Radu. Îmi imaginez cum ar fi să-i aud glasul din nou, să-i văd fața brăzdată de ani și griji străine. Îmi imaginez cum ar fi să-mi strâng nepoții în brațe și să le spun povești despre copilăria tatălui lor.

Dar realitatea e alta: sunt doar eu și pereții reci ai apartamentului. Vecina de la doi, tanti Mariana, mă mai cheamă uneori la cafea. Și ea are băiatul plecat în Spania. Ne plângem una alteia de dorul care ne macină.

Într-o zi de iarnă, am primit o scrisoare de la Radu. Am recunoscut scrisul lui grăbit pe plicul alb. Am rupt hârtia cu mâinile tremurânde:

„Mamă,

Știu că n-am fost cel mai bun fiu. Știu că te-am lăsat singură și că nu ți-am spus niciodată cât te iubesc. Dar viața aici nu e ușoară. Muncesc mult și nu am timp nici pentru mine. Copiii cresc repede și nici nu știu ce să le spun despre tine…

Poate într-o zi vom veni acasă. Până atunci, te rog să ai grijă de tine.

Radu”

Am plâns ore întregi după ce am citit rândurile astea. M-am întrebat dacă am greșit undeva. Dacă i-am sufocat prea mult sau dacă n-am știut să le dau aripi când trebuia.

Sorin m-a sunat într-o seară:

— Mamă, am auzit că nu te simți bine…

Vocea lui era grăbită, ca întotdeauna.

— Sunt bine, dragule… doar că mi-e dor de voi.

— O să vin pe la tine duminică, promit!

Dar duminica a trecut și Sorin nu a venit. A sunat luni dimineață să spună că a intervenit ceva la serviciu.

Am început să mă simt tot mai inutilă. Mersul la piață sau la farmacie era singura mea ieșire din casă. Oamenii treceau grăbiți pe lângă mine, fiecare cu gândurile lui. Mamele tinere își țineau copiii de mână și mă uitam la ele cu invidie și tristețe.

Într-o seară geroasă de februarie, Ilinca a venit acasă cu bagajele făcute.

— Mamă… m-am hotărât. Plec la București. Mi-am găsit chirie aproape de serviciu.

Am simțit cum mi se rupe sufletul în două.

— Dar… cine o să mai fie aici cu mine?

Ilinca s-a apropiat și m-a îmbrățișat strâns.

— O să vin des acasă, promit! Dar trebuie să-mi trăiesc viața.

A doua zi dimineață a plecat. Am rămas singură în apartamentul care odinioară răsuna de râsete și certuri copilărești.

Zilele au început să semene una cu alta: tăcere, ceaiuri reci și scrisori citite până la epuizare. Uneori mă uitam pe geam la copiii care se jucau în fața blocului și mă întrebam unde s-au dus anii aceia frumoși.

Într-o seară m-a sunat Radu pe video. L-am văzut pentru prima dată după paisprezece ani. Era schimbat, obosit, dar ochii lui erau aceiași ca ai băiatului care plecase demult de acasă.

— Mamă… îmi pare rău că n-am fost lângă tine atâția ani.

Am plâns amândoi în fața ecranului mic al telefonului.

Acum stau singură în bucătărie și mă gândesc: oare unde am greșit? Oare toți părinții ajung să fie uitați de copiii lor? Sau poate așa e viața — copiii cresc și pleacă, iar noi rămânem doar cu amintirile?

Voi ce credeți? E vina noastră că am pus totul pe umerii copiilor sau pur și simplu timpul ne fură pe toți?