Am Invitat-o pe Fosta Noră să Locuiască cu Mine: Acum Fiul Meu E un Străin

— Mamă, nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, cu faianță veche și miros de cafea arsă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Irina, cu ochii roșii de plâns, stătea la masa din colț, încercând să-și ascundă lacrimile de copii.

Nu era prima ceartă cu Vlad, dar niciodată nu-l văzusem atât de furios. Parcă toată copilăria lui — toate serile când îi citeam povești ca să uite că tatăl lui nu mai vine acasă — se adunaseră acum într-un nod amar în gâtul meu. Am vrut doar să fac bine. Să nu las pe nimeni să treacă singur prin ce am trecut eu.

Totul a început în iarna trecută, când Vlad și Irina s-au despărțit. Nu a fost vina nimănui, sau cel puțin așa mi-au spus amândoi. Dar eu știam: Vlad era mereu la muncă, Irina obosită, copiii — Ana și Radu — simțeau tensiunea ca pe un curent rece care le fura zâmbetul. Într-o seară, Irina a venit la mine plângând, cu copiii de mână. „Nu mai pot, doamnă Maria. Nu vreau să-i văd suferind.”

Am simțit atunci că trebuie să fac ceva. Să nu-i las pe drumuri, să nu-i las singuri. Am crescut singură un copil și știam cât doare. Așa că i-am invitat să stea la mine până se pun pe picioare. Vlad nu m-a întrebat nimic la început. Apoi, când a aflat, a venit val-vârtej, trântind ușa.

— De ce nu m-ai sunat? De ce nu m-ai întrebat? E fosta mea soție! Nu vezi că mă pui într-o situație imposibilă?

— Vlad, sunt copiii tăi! Sunt nepoții mei! Irina nu are unde să meargă… Nu pot să-i las pe drumuri!

— Dar eu? Eu unde sunt în povestea asta? Tu de partea cui ești?

Întrebarea lui m-a lovit ca un pumn în stomac. De partea cui sunt? Sunt de partea familiei mele. Dar familia mea se rupea sub ochii mei.

Zilele au trecut greu. Irina încerca să fie cât mai discretă, copiii mergeau la școală și veneau acasă cu ghiozdanele grele și fețele triste. Vlad venea tot mai rar. Uneori îl vedeam din fereastră cum stătea în mașină, cu mâinile pe volan, înainte să plece fără să urce măcar scările.

Într-o seară, Ana a venit la mine în bucătărie:

— Bunica, tati nu mai vine la noi?

Mi s-a rupt sufletul. Am strâns-o în brațe și i-am spus că tata o iubește, dar are multe pe cap. Am mințit-o? Poate că da. Poate că nu.

Irina încerca să-și găsească de lucru. Îi era greu — cine angajează o mamă singură cu doi copii mici? Îi făceam ceaiuri calde și îi spuneam că va fi bine. Dar noaptea o auzeam plângând în camera de lângă a mea.

Într-o zi, Vlad a venit pe neașteptate. Era palid și obosit.

— Mamă, trebuie să vorbim.

Am ieșit cu el pe balcon, unde aerul rece ne tăia respirația.

— Nu pot să mai vin aici. Mă simt ca un străin în casa copilăriei mele. Tu ai ales-o pe Irina în locul meu.

— Nu e adevărat! Am ales familia ta! Am ales copiii tăi!

— Dar eu? Eu unde sunt?

Nu am știut ce să-i răspund. L-am privit cum pleacă și am simțit că ceva s-a rupt definitiv între noi.

Au trecut luni. Irina a găsit un job la un supermarket. Copiii s-au obișnuit cu noua lor viață. Eu am rămas cu întrebările mele: am făcut bine? Am pierdut pentru totdeauna legătura cu fiul meu?

Într-o duminică dimineața, Vlad a venit după copii. I-am văzut privirea rece când m-a salutat. Ana l-a întrebat:

— Tati, vii și tu la noi la masă?

El a dat din cap că nu și a plecat grăbit.

După ce au plecat toți, am rămas singură în bucătărie, cu cana de ceai rece în mâini. Mi-am amintit de toate serile când eram doar eu și Vlad împotriva lumii. Acum eram fiecare singur în lumea lui.

M-am întrebat: oare dragostea de mamă poate greși? Oare uneori binele făcut altora poate răni cel mai tare pe cei pe care îi iubim cel mai mult?

Poate cineva să-mi spună: ce ați fi făcut voi în locul meu?