Am Greșit Când Am Scris Testamentul: Povestea Unei Mame Care Și-a Rănit Familia

— Nu pot să cred, mamă, că ai făcut asta fără să ne spui nimic! Glasul lui Vlad răsuna în sufrageria mică, spart de furie și dezamăgire. Am simțit cum mi se strânge inima, dar nu am avut curaj să-l privesc în ochi. Pe masa dintre noi, testamentul stătea ca o sentință.

Mi-am amintit de ziua în care am semnat hârtia aceea. Era o după-amiază ploioasă de noiembrie, iar eu stăteam la masa din bucătărie cu doamna Stanciu, vecina de la doi. „Să nu lași totul pe mâna nurorii, Maria”, îmi șoptea ea cu glasul ei ascuțit. „Nu știi ce-i în sufletul unei femei care nu-i sânge din sângele tău.” M-am lăsat convinsă, orbită de fricile și prejudecățile altora. Am trecut casa pe numele lui Vlad, dar cu clauza că nora mea, Irina, nu are niciun drept asupra ei dacă el pățește ceva.

Irina a aflat abia după un an, când Vlad s-a îmbolnăvit și a trebuit să ne gândim la viitor. A venit la mine cu ochii roșii de plâns. „Ce ți-am făcut eu, mamă Maria? De ce nu mă vezi ca pe fata ta?” Nu am știut ce să-i răspund. Poate pentru că niciodată nu am încercat cu adevărat să o cunosc. Mereu am privit-o ca pe o străină care mi-a luat băiatul.

În acea seară, Vlad a plecat cu Irina. Au spus că au nevoie de timp. Au trecut luni de atunci și casa a devenit tot mai tăcută. Mă trezesc noaptea și mă gândesc la toate momentele în care aș fi putut să spun un cuvânt bun, să întind o mână. Dar mândria mea era mai puternică decât dragostea.

Într-o duminică, sora mea, Elena, a venit la mine cu plăcintă caldă. „Maria, tu nu vezi că ai rămas singură? Ce-ai rezolvat cu testamentul ăsta? Copiii tăi nu-ți mai calcă pragul.” Am izbucnit în plâns. „Am vrut doar să-l protejez pe Vlad… Mi-a fost frică să nu rămână Irina cu totul dacă el pățește ceva.” Elena m-a privit lung: „Și dacă tu pățești ceva mâine? Cine o să-ți țină mâna? Hârtia aia rece sau copiii tăi?”

Am început să-mi revizuiesc viața. Mi-am dat seama că am lăsat bârfele și fricile să-mi conducă deciziile. Când Vlad era mic, visam să avem o familie mare și unită. Dar după ce soțul meu, Gheorghe, a murit, m-am închis în mine și am început să văd pericole peste tot. Irina era mereu blândă cu mine, încerca să mă ajute prin casă, dar eu îi răspundeam rece.

Într-o zi, am găsit într-un sertar o scrisoare de la Vlad, scrisă înainte să plece la facultate: „Mamă, promit că oricât de departe aș fi, mereu mă voi întoarce la tine.” Am plâns ore întregi. Unde greșisem atât de tare încât băiatul meu nu mai voia să mă vadă?

Am încercat să-i sun. De fiecare dată răspundea robotul. Am mers la ei acasă cu cozonac și mere din grădină. Irina mi-a deschis ușa, dar privirea ei era rece. „Nu e momentul acum”, mi-a spus scurt.

Într-o seară târzie, Vlad m-a sunat. Vocea lui era obosită: „Mamă, nu vreau să ne certăm toată viața pentru niște hârtii. Dar trebuie să înțelegi cât de tare ne-ai rănit.” Am încercat să-i explic că mi-a fost frică pentru el, dar el a oftat: „Nu ți-a fost frică pentru mine, ci de mine și de Irina.”

M-am dus la notar și am schimbat testamentul. Am trecut casa pe numele amândurora. Le-am scris o scrisoare lungă în care mi-am cerut iertare pentru tot ce am făcut din teamă și neîncredere.

Au trecut luni până când Vlad și Irina au venit din nou la mine acasă. Era primăvară și cireșii erau în floare. Irina a adus o prăjitură făcută de ea și mi-a zâmbit timid: „Putem încerca din nou?”

Ne-am așezat toți trei la masă și am vorbit ore întregi despre trecut, despre greșeli și despre cât de greu e uneori să ierți. Dar am simțit că ceva s-a schimbat.

Acum stau singură în camera mea și mă gândesc: câte familii se destramă din cauza unor prejudecăți sau a unor decizii luate sub influența altora? Oare cât de greu e să recunoști că ai greșit și să ceri iertare celor pe care îi iubești cel mai mult?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar știu sigur că dragostea e mai importantă decât orice hârtie sau avere. Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Credeți că se poate repara totul cu un simplu „iartă-mă”?