„Am dat totul pentru copiii mei, dar bătrânețea m-a găsit singură”

— Mamă, nu mai pot veni nici weekendul ăsta. Avem atâtea pe cap cu fetița și cu serviciul… Poate luna viitoare, bine?

Vocea Ioanei răsuna în telefon, grăbită, obosită, parcă vinovată. Am închis ochii și am încercat să nu las lacrimile să-mi curgă pe obraz. Era a treia oară luna asta când îmi spunea același lucru. De la o vreme, conversațiile noastre se rezumau la scuze și promisiuni amânate. M-am uitat în jurul meu: masa mare din sufragerie, odinioară plină de râsete și farfurii aburinde, era acum acoperită de tăcere și praf.

Nu așa mi-am imaginat bătrânețea. Nu după ce am muncit cot la cot cu Gheorghe, soțul meu, o viață întreagă. El s-a stins acum patru ani, pe neașteptate, lăsându-mă cu o liniște care mă apasă ca o piatră pe piept. Am crezut că mă voi sprijini pe copii, că vom fi aproape unii de alții. Dar viața lor a luat-o pe alt drum.

— Mamă, nu înțelegi că e greu? — mi-a spus Vlad, băiatul meu cel mare, când l-am rugat să vină să mă ajute cu centrala care nu mai mergea. — Am rate, am serviciu, am și eu familie! Nu pot să fiu peste tot!

Am simțit atunci cum ceva se rupe în mine. M-am gândit la toate nopțile nedormite când erau mici, la zilele în care am mers flămândă la serviciu doar ca să le pot pune lor ceva pe masă. La hainele pe care le-am purtat ani la rând ca să le pot cumpăra lor ghete noi de iarnă. La vacanțele pe care le-am sacrificat pentru meditațiile lor. Și acum, când am nevoie de un pic de ajutor sau măcar de o vorbă bună, sunt prea ocupați.

Nu-i condamn. Știu că viața e grea. Știu că salariile nu ajung și că timpul e scurt. Dar doare. Doare să vezi cum casa care altădată era plină de viață a devenit doar un adăpost pentru amintiri.

În fiecare dimineață mă trezesc devreme, din obișnuință. Pun cafeaua la fiert și mă uit pe geam la strada pustie. Vecina de vizavi, tanti Maria, iese să dea de mâncare la pisici. Ne salutăm din priviri; și ea e singură de când i-au plecat copiii în Italia.

Uneori mă întreb dacă nu cumva am greșit undeva. Poate i-am protejat prea mult. Poate le-am făcut viața prea ușoară și acum nu știu să aprecieze sacrificiul. Sau poate așa e lumea acum: fiecare pentru el.

Sâmbătă seara am încercat să-i sun din nou pe copii. Ioana nu a răspuns; Vlad mi-a trimis un mesaj sec: „Sunt ocupat, vorbim mâine.” Am stat cu telefonul în mână minute bune, privind ecranul negru. Mi-am amintit de serile când îi adunam pe toți la masă și povesteam despre ziua noastră. Acum povestesc doar cu pereții.

Am încercat să mă ocup cu ceva: croșetez pentru nepoțica mea, citesc ziarul, merg la biserică duminica. Dar nimic nu umple golul lăsat de absența celor dragi.

Într-o zi, m-am hotărât să merg la Vlad fără să-l anunț. Am luat autobuzul până la marginea orașului și am urcat scările blocului cu inima strânsă. Când mi-a deschis ușa, a rămas surprins:

— Mamă! Ce cauți aici?
— Am vrut să văd dacă ești bine… și să-ți aduc plăcinta ta preferată.

Soția lui Vlad m-a privit rece:
— Nu ne-ai sunat înainte…

Am simțit că nu sunt binevenită. Am stat puțin, cât să mănânc o felie de plăcintă cu Vlad și nepoțelul meu care abia m-a salutat — era prins cu tableta lui. Am plecat mai tristă decât am venit.

Pe drum spre casă m-am gândit la toate mamele ca mine: femei care au dat totul pentru copiii lor și care acum își trăiesc bătrânețea în singurătate. În autobuz, două doamne discutau despre pensii și despre cât de greu e să-ți vezi copiii doar de Paște și Crăciun.

Seara, când am ajuns acasă, am găsit un bilet în cutia poștală: „Asociația Seniorilor vă invită la clubul de socializare.” L-am pus pe masă fără să-l deschid. Nu voiam compania altor bătrâni singuri; voiam familia mea.

Dar zilele au trecut și tăcerea a devenit insuportabilă. Într-o dimineață am luat biletul și m-am dus la club. Acolo am găsit oameni ca mine: doamna Elena care are doi copii în Germania și nu i-a mai văzut de trei ani; domnul Petre care își crește singur nepoata după ce fiica lui a plecat în Spania.

Am început să povestim, să râdem amar de necazurile noastre comune. Ne-am dat seama că nu suntem singuri în suferință.

Totuși, când mă întorc acasă seara și intru în apartamentul gol, mă apasă din nou dorul de familie. Mă întreb dacă sacrificiile făcute pentru copii chiar au avut rost sau dacă nu cumva ne-am pierdut unii pe alții pe drum.

Poate că generația noastră a greșit undeva… Sau poate lumea s-a schimbat prea repede pentru noi.

Oare câți dintre voi simțiți la fel? Ce putem face ca bătrânețea să nu fie doar o așteptare tristă?