Am avut încredere în fratele meu să aibă grijă de tata, dar a risipit totul

— Nu pot să cred, Sorin! Cum ai putut să faci asta? vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în bucătăria apartamentului nostru mic din Pitești, cu actele răspândite pe masă: extrase de cont, chitanțe, scrisori de la bancă. Tata, cu ochii lui obosiți și triști, privea în gol, de parcă nu mai avea putere să reacționeze.

Sorin nu mă privea. Se juca nervos cu o brichetă, evitând să răspundă. — Nu înțelegi, Maria… Am avut nevoie de bani. Nu era pentru mine, era pentru… pentru familie.

— Pentru familie? am izbucnit eu. Pentru ce familie? Pentru prietenii tăi din bar? Pentru pariurile tale?

A tăcut. Știam că nu va recunoaște niciodată totul, dar deja văzusem destule. În urmă cu un an, după ce mama s-a stins, tata a început să se stingă și el. Nu mai putea să se descurce singur. Eu eram deja stabilită la București cu soțul și copiii, dar am decis împreună cu Sorin să vindem casa părintească din Mioveni și mașina veche a lui tata. Am investit totul într-un apartament mic pentru tata și într-un fond pentru îngrijirea lui. Sorin a insistat să se mute el cu tata, promițând că va avea grijă de el.

Am crezut în el. Era fratele meu mai mic, mereu visător, mereu cu planuri mari. Dar nu am văzut semnele: telefoane scurte, vizite rare, scuze peste scuze. Când am venit într-o zi neanunțată, l-am găsit pe tata singur, într-un apartament murdar, cu frigiderul gol și facturile neplătite.

— Sorin, unde sunt banii? am întrebat atunci, încercând să-mi stăpânesc furia.

A ridicat din umeri. — S-au dus… Am avut niște probleme…

— Ce probleme? L-ai lăsat pe tata fără nimic! Ai risipit tot ce am muncit o viață!

Tata a încercat să intervină: — Lasă, Maria… E băiatul meu… poate are nevoie…

M-am uitat la el și mi s-a rupt sufletul. Cum putea să fie atât de iertător? Cum putea să accepte umilința asta?

În zilele următoare am încercat să repar ce se mai putea repara. Am plătit facturile restante din economiile mele, am adus mâncare și am vorbit cu o vecină să-l viziteze zilnic pe tata. Dar nu puteam să nu mă gândesc la sacrificiul pe care îl făcusem: vândusem casa copilăriei mele, locul unde mama făcea cozonaci de Crăciun și unde tata mă învățase să merg pe bicicletă.

Seara, când copiii mei dormeau și soțul meu citea în sufragerie, mă uitam la pozele vechi și plângeam în tăcere. Îmi aminteam cum Sorin venea acasă cu buzunarele goale și promisiuni mari: „Las’ că o să vezi tu, Maria! O să avem de toate!”

Dar acum nu mai aveam nimic. Doar un tată bolnav și un frate care nu mai era demult băiatul acela vesel și optimist.

Într-o zi, l-am confruntat din nou pe Sorin:

— De ce ai făcut asta? De ce ai mințit?

A ridicat privirea spre mine pentru prima dată după mult timp. Ochii lui erau roșii și obosiți.

— Nu știu… Nu m-am gândit că o să ajung aici. Am crezut că pot să rezolv totul… Am pierdut la pariuri, Maria. M-au prins datoriile. N-am vrut să vă spun…

— Și tata? Ce vină are el?

A izbucnit în plâns. Era pentru prima dată când îl vedeam atât de vulnerabil.

— Îmi pare rău… Nu știu cum să repar…

Am simțit o furie amestecată cu milă. Îmi venea să-l iau în brațe și să-l alung în același timp.

În zilele care au urmat, am încercat să găsesc soluții: am vorbit cu asistența socială, am căutat un azil decent pentru tata (deși el refuza categoric), am încercat să-l ajut pe Sorin să-și găsească un loc de muncă stabil. Dar nimic nu părea suficient.

Familia noastră era ruptă. Tata nu voia să audă de azil sau străini prin casă; Sorin era copleșit de rușine și datorii; eu eram prinsă între București și Pitești, între copiii mei și părintele care mă crescuse.

Într-o seară târzie, după ce l-am culcat pe tata și am rămas singură în bucătăria lui mică, m-am uitat pe geam la luminile orașului și m-am întrebat: oare cât valorează sacrificiul unei familii? Merită să-ți pierzi liniștea pentru a salva ceea ce nu mai poate fi salvat?

Poate că mulți dintre voi ați trecut prin astfel de trădări sau dezamăgiri familiale. Poate că știți cum e să te simți prins între datorie și neputință. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cum ați reușit să mergeți mai departe când tot ce ați construit s-a năruit într-o clipă?