Adevărul pe care nu l-am vrut: O seară care mi-a schimbat viața

— Maria, mai aduci niște salată? Vocea soțului meu, Viorel, a tăiat aerul din sufrageria luminată slab, unde toți râdeau la glumele lui Cătălin. M-am ridicat mecanic, cu farfuria în mână, și am trecut pe lângă masa plină de prieteni vechi. Nimeni nu s-a uitat la mine. Nici măcar fiica mea, Ilinca, care era ocupată să-i arate poze de pe telefon Anei, cea mai bună prietenă a ei. M-am simțit ca o umbră care plutește printre oameni vii.

În bucătărie, am rămas câteva secunde cu mâinile sprijinite pe chiuvetă. Am privit reflexia mea în geamul întunecat. Cine era femeia aceea cu ochii obosiți și părul prins la repezeală? Am auzit râsete din sufragerie și mi-am dat seama că nimeni nu observase lipsa mea. Am oftat adânc și am început să pun salata în boluri, încercând să nu las lacrimile să-mi cadă în mâncare.

Când m-am întors, discuția era aprinsă. Cătălin povestea despre promovarea lui, iar Viorel îl felicita zgomotos. Ana povestea despre vacanța la munte, iar Ilinca râdea cu poftă. Am pus bolurile pe masă și m-am așezat la locul meu, dar nimeni nu mi-a mulțumit sau măcar privit. Am simțit un nod în gât, dar l-am înghițit cu un pahar de apă.

— Maria, ai văzut ce a postat doamna de la bloc pe grup? a întrebat Viorel, fără să se uite la mine.

— Nu… n-am apucat, am răspuns încet.

— Normal că n-ai apucat, tu ești mereu ocupată cu prostiile tale, a râs el. Toți au zâmbit, iar eu am simțit cum obrajii mi se înroșesc.

Am vrut să spun ceva, să mă apăr, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Mi-am dat seama că nu mai știam cum să vorbesc despre mine. De ani de zile eram doar „mama Ilincăi” sau „soția lui Viorel”. Nu mai eram Maria.

Cina s-a terminat târziu. Prietenii au plecat râzând, iar Ilinca s-a retras în camera ei fără să spună noapte bună. Viorel s-a prăbușit pe canapea cu telefonul în mână. Am rămas singură în bucătărie, spălând vasele. Deodată, am izbucnit în plâns. Lacrimile curgeau fără oprire, ca și cum toți anii de tăcere și renunțare s-au adunat într-o singură noapte.

A doua zi dimineață, Viorel a intrat în bucătărie și m-a găsit privind pe fereastră.

— Ce-i cu tine? Pari abătută.

— Nimic… doar sunt obosită.

— Poate ar trebui să te odihnești mai mult. Oricum nu faci mare lucru toată ziua.

M-am uitat la el și pentru prima dată am simțit furie. O furie mocnită, care clocotea de ani de zile sub piele. Am vrut să-i spun cât de mult muncesc, cât de mult mă sacrific pentru toți, dar am tăcut din nou.

În zilele următoare, am început să observ tot mai clar cât de invizibilă devenisem. Ilinca nu-mi povestea nimic din viața ei. Viorel mă trata ca pe o menajeră. Prietenii mă sunau doar când aveau nevoie de ceva. M-am întrebat când am dispărut din propria mea viață.

Într-o seară, după ce toți s-au culcat, am scos din dulap o cutie veche cu scrisori și jurnale din tinerețe. Am citit pagini întregi scrise de o Maria plină de vise și speranțe. Mi-am dat seama că acea fată nu mai exista. Sau poate era undeva ascunsă adânc în mine?

Am început să scriu din nou. Seară de seară, după ce terminam treburile casei, îmi luam câteva minute pentru mine. Scriam despre fricile mele, despre furie, despre dorința de a fi văzută și auzită. Încet-încet, am prins curaj să vorbesc mai mult la masă, să spun ce simt sau ce vreau.

La început Viorel a râs de mine.

— Ce-i cu tine? Ai început să filosofezi?

Dar nu m-am oprit. Am început să ies la plimbare singură prin parc, să citesc cărți care-mi plăceau mie, nu doar ce recomanda Ilinca sau Viorel. Am mers chiar și la un atelier de pictură la Casa de Cultură din cartier.

Ilinca a observat schimbarea prima.

— Mamă… ești bine? Pari altfel în ultima vreme.

— Da, Ilinca. Încep să fiu bine cu adevărat.

Au urmat luni grele. Viorel s-a supărat că nu mai făceam totul ca înainte. Au fost certuri, reproșuri și chiar amenințări că „nu mai sunt femeia cu care s-a însurat”. Dar eu știam că nu mai pot da înapoi.

Am început să vorbesc deschis cu Ilinca despre cum mă simt. La început a fost distantă, dar într-o seară a venit la mine și m-a îmbrățișat fără cuvinte. Atunci am știut că nu sunt singură.

Astăzi încă lupt pentru locul meu în familie și în lume. Nu e ușor să te reinventezi după ani de tăcere și sacrificiu. Dar știu că merit să fiu văzută și auzită.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc invizibile în propriile case? Câte dintre noi avem curajul să ne cerem dreptul la fericire? Poate povestea mea va da curaj cuiva să spună: „Eu exist!”